Vrei să mergi măcar o dată-n viață cu mașina timpului? Să te-ntorci într-un trecut pe care să-l experimentezi cu toate simțurile din dotare? Vrei să resimți bucuria ingenuă a copilului care primește o jucărie nouă? Atunci ia mocănița de pe Valea Vaserului, în Maramureș.
Aburii pufuloși pe care-i scoate locomotiva îți gâdilă retina. Țiuitul supapelor nu se uită multă vreme. Frânturi de cenușă îți aterizează pe brațe, haine, în sprâncene, în ochii lăcrămoși și fericiți. O să miroși ca un grătaragiu sadea sau ca o bucată de pastramă pusă la fum. Iar pe limbă vei simți gustul istoriei de-acum un secol și ceva. Toate însă dacă ai noroc să fi cumpărat din timp bilet la un tren cu aburi. Nu cu o zi înainte, cum am făcut noi, la o locomotivă diesel galbenă. De ce am ajuns aici și cum mi-am furat-o de la nevastă pe tema asta poate îți amintești de-aici.
Ne îndreptăm către Vișeul de Sus într-o zi mohorâtă de august, cu ploaie mocănească. Suntem fără chef și vlagă, fiindcă am mai parcurs drumul, iar singura miză pe o așa vreme cu frig și zloată e să ajungi la timp (adică pe la 10:15 pentru trenul care urmează să plece la 11) ca să-ți poți alege tipul de vagon – închis sau deschis. Cu greu găsim loc de parcare, ne luăm toate catrafusele din mașină, plus un preș șterpelit temporar de la gazdele din Borșa în scopuri învelitoricești, și intrăm în micuța gară forestieră unde turiștii roiesc de zor.
Vezi copii cu stegulețe, dai cu ochii de străini cu bagaje mai mari decât ei, vezi și-un controlor de trafic din partea gării care vorbește la o stație destul de precipitat: „Da, ți-am mai trimis acum 8, mai ai locuri sau plecați?“ Cât ai zice mămălicubrâcula, sinapsele mele încep să joace un țonțoroi febril. Ce locuri, cine pleacă, pe cine redistribuie omul? Mă uit iute în stânga și văd trenul tras de celebrul diesel galben care urmează să plece la 11. Mă uit în dreapta și dau cu ochii de un alt tren, plin aproape ochi, prevăzut cu locomotivă cu aburi, puf-puf. Îl abordez frontal pe nenea cu stația. Știți, și noi, bilete diesel, dacă s-ar putea, cumva, oare, c-o fi, c-o păți, rămânem îndatorați, se poate? Omul mă-ntreabă câți suntem. Ne numărăm la repezeală să fim siguri că nu ne-am înmulțit de bucurie că suntem pe cale să schimbăm dieselul pe-un abur cinstit. Tot patru ieșim la socoteală. Prin stație se aude un cârâit și-o voce: „Mai am șase locuri, trimite-i repede, plecăm într-un minut“. Mesajul e clar, îi mulțumim omului, alergăm apoi entuziaști către trenul Thomas, ne luăm în primire locșoarele și savurăm extazul. E-așa de bine să ai așteptări mici pe care viața să ți le contrazică apoi cu surprize plăcute!
Și iată cum, în sunetul ascuțit al sirenelor, pornim de nicăieri spre niciunde. Despre CFF Vișeu, istorie, stații actuale și hartă puteți afla mai multe de pe site-ul lor. Pe scurt, e ultima cale ferată forestieră cu ecartament îngust pe care lemnul se mai exploatează și cu locomotive cu aburi. O veritabilă mașină a timpului cu care avem și noi prilejul să ne dăm din nou, după patru ani.
Traseul urmărește firul Vaserului și o bună bucată de vreme te strecori printre case. Prima oprire e-n locul numit Valea Scradei – unde suntem încă în localitate.
Aici există un mic magazin, o toaletă unde-ncepi primele lecții de step și prilejuri perfecte de a fotografia turiști, turiste, animăluțe.
Următoarea stație este Novăț. Aici se cam termină casele (unele dintre ele tare vechi, din lemn negru și bătrân) și tot aici e o importantă răscruce. În dreapta se desprinde cea mai lungă cale ferată secundară, pe Valea Novățului. Din câte știu, nu mai este în exploatare, dar ne-am promis că vom face într-o zi o tură pe jos pe-aici.
Dincolo de Novăț casele dispar, iar valea se îngustează. Din când în când alături de linia de cale ferată răsare un soi de forestier-fantomă. Îi zic fantomă fiindcă pare circulat, există urme de cauciucuri groase pe el, doar că apare și dispare. Ca soarele într-o zi mohorâtă de toamnă, ca moda, ca subtitrările. La următoara stație, Glâmboaca, vei putea arunca o privire spre stânga către Piatra Șoimului. La Cozia e canton în toată regula, de lemn, cu bârne groase și un soi de pepinieră.
Apoi urmează un pod, unde mocănița obosită și pufăitoare își așteaptă surata din sens opus să treacă. Facem cu mâna celor din celălalt tren cu o bucurie nedisimulată și tembelă, după care ne împăunăm cu locomotiva noastră, care-i infinit mai fercheșă decât a „ălora“ – urâtă, mică, cu două tampoane neinteresantă, zici că are față de spate.
De-aici traseul ajunge în ultima porțiune dinainte de punctul terminus pentru turiști – stația Paltin. Pătrunzi printr-o uriașă poartă de lemn maramureșeană și abia aștepți să pui din nou piciorul pe pământ, într-o sălbăticie verde.
La Paltin vei găsi grătare care sfârâie, locuri unde se poate lua masa, poți coborî spre albia Vaserului, există toalete, chiar și un mic muzeu al căilor ferate. Muzeu e mult spus, locul are două încăperi, dar pozele sunt interesante, textul simplu și limpede, iar istoria acestor locuri ți se va derula prin fața ochilor suficient de repede încât să nu ratezi trenul îndărăt. Pentru cei dornici de un pic de dezmorțire a ciolanelor, se poate parcurge un traseu în circuit, marcat cu punct roșu, în 45 de minute. Noi am făcut doar o nămoleală scurtă de 10 minute, până la primele podețe și mini-cascade, dar din pricina burniței ne-am hotărât să o lăsăm pe data viitoare.Fiindcă sigur va exista o dată viitoare. Să ajungi în Maramureș și să nu mergi cu mocănița (indiferent a câta oară) e ca și cum te-ai duce la Veneția și nu te-ai plimba cu gondola. Sau ai ajunge pe litoral și ai refuza orice plajă.
Am petrecut vreo oră și jumătate la stația Paltin, cu muzică populară în surdină și fețe vesele de jur-împrejur. Când să ne urcăm înapoi în tren însă – surpriză majoră. Locomotiva noastră gigea s-a preschimbat într-o rățușcă urâtă-urâtă, leită cea cu care ne întâlnisem din sens opus cu ceva vreme în urmă. Ne frecăm la ochi, nu înțelegem cum se poate una ca asta, după care ne uităm la cum sunt prinse vagoanele de ea și ne pufnește un râs isteric. E de-andaratelea. Locul nu permite întoarcerea, așa că trenurile merg într-o direcție și se întorc în marșarier. În plus, în coborâre nu-i nevoie de atâta forță de tracțiune și abur.
Metamorfoza calului putere pe lemne și apă reflectă cumva metamorfoza întregului drum. Mai întâi ne-am întors în timp trași de un armăsar de fier arătos, care scuipă foc pe nări. Iar acum, mașina timpului, urâțică și fără să mai scoată aburi aproape deloc, e prilej de melancolii și visare. Nu mai bine mergem înainte, că-nainte era mai bine?
Be First to Comment