Postarea precedentă s-a încheiat destul de abrupt, e ceea ce probabil englezii ar numi un cliffhanger, dar adevărul e că restul călătoriei până la Drumul Carului a decurs în liniște, spre deosebire de prima parte. Am făcut un scurt popas în zona localității Podul Dâmbovicioarei, de unde șoseaua practic începe să urce vertiginos pe muchie, înspre Fundata.
După care ne-am mai oprit taman în curtea gazdelor, de la care ne-am luat în primire noul cămin pe următoarele șase zile. Știam la ce peisaje să mă aștept, mai fusesem prin zonă, dar trebuie să recunosc că toate amintirile din lume și toate pozele de pe net nu te pregătesc pentru combinația fatală de:
- Soare la apus peste creasta Pietrei Craiului
- Bucegi peste care încă mai răzbat fotonii soarelui de la punctul A.
- Curte cu piatră, lemn și trandafiri cum credeam că există doar în screensaver-ul de la Windows 10.
- Terasă cu mușcate înflorite.
- Un pahar de vin roze sec.
Și astfel cu inima cuprinsă de palpit, am dat uitării caznele acustice de la drum, am adormit regulamentar copilul și-am tras o porție zdravăn de aer proaspăt, curățând filtrele plămânilor până târziu în noapte.
Pentru prima zi ne-am propus un drum scurt prin Șirnea, sat în care am petrecut cu mulți ani în urmă primul revelion cu nevasta și-n care revenisem anul trecut doar cu mașina. Cunoscut drept prima localitate agroturistică din România, Șirnea văzut la pas arată acum mai degrabă trist, cu locuitori puțini, populație îmbătrânită, turiști sporadici și multe case care, deși plasate în zone de vis, zac părăsite. Locul acesta, pe un platou splendid, suspendat între culmi domoale, ar fi meritat o mult mai mare efervescență.
Din drumul național, șoseaua asfaltată se abate către nord-vest înspre Șirnea. Asfaltul se încheie în centrul localității (bifurcație la stânga spre Ciocanu), doar că noi am continuat pe drumul de macadam, plănuind să înaintăm cu mașina cât de mult putem înspre locul în care se desprinde spre stânga (est) poteca marcată cu triunghi roșu, spre Curmătura Groapelor, o șa aflată într-o zonă împădurită, la 1389m altitudine. Dibuiesc ramificația deși nu găsesc marcajul, parchez la o răspântie sub un copac umbros și dau de un vânt îndeajuns de tăios încât mă gândesc să-mi reconsider planul, de dragul celui mic, neînvățat încă să respire aerul tare (și uneori rapid) de munte. În plus, drumul spre Curmătura Groapelor e de fapt un soi de forestier mai prost, blocat de o poartă pe care scrie „Acces Interzis – Proprietate Privată”. Că nu există petic de munte care să nu fie „al cuiva” – măcar pentru oierit – știu de multă vreme. Dar chiar să nu te temi că n-ai putea parcurge poteci teoretic marcate și aflate în circuitul turistic este un picuț frustrant.
Tot răul spre bine însă, fiindcă înaintăm încă vreun kilometru cu mașina până în dreptul unei case destul de vechi dar foarte mari, pe o prispă de unde se vede hăt departe, înspre casele răsfirate din satul vecin. După o scurtă discuție cu o bătrânică, proprietara casei pesemne, pornim pe drumul spre Peștera, bucuroși că traseul merge mai degrabă pe la umbră și că e ferit de vânt. Bobocul se urcă fără crâcneală în telecabină (sistemul de purtare tip marsupiu) și, legănat de o coborâre domoală, pică lat.
Traseul continuă printre ultimele case ale satului. Spre stânga oamenii muncesc la fân și pantele înverzite de sub Colțul Cojei sunt punctate ici-acolo de căpițe. Spre dreapta casele par părăsite, în ciuda amplasării de vis.
Drumul merge apoi în plat, prin pădure, și dăm din când în când de corcodușe. La ieșirea din pădure, înspre dreapta, vedem un izvor și o potecă ce se ghicește printr-o pădure deasă de brad. Nu știu încotro duce, dar mergem și-ntr-acolo un pic, cât să descopere tactic feciorul firele de iarbă. Periplul scurt se termină apoi pe o coamă de deal, unde am urcat pentru a vedea mai bine casele răsfirate din Peștera.
Ne-am întors pe același drum, în liniște și pace, fără să avem parte de vreo boscorodeală din partea celui mic. Pentru o primă plimbare cu el la peste 1000 de metri a fost cât se poate de promițător. După cum promițător a fost și să faci un drum fără un scop anume, doar de dragul relaxării, locurilor, aerului curat, și cu oamenii la care ții cel mai mult pe lume alături. În ultimii 15 ani nu-mi amintesc să fi făcut vreo tură pe munte doar de dragul plimbării, fără ținte precise, fără să ne dorim să ajungem undeva sau să vedem musai ceva. Partea frumoasă, când mergi cu un prichindel dintr-acesta, e că redescoperi vechea zicală potrivit căreia ceea ce contează este călătoria în sine, nu destinația. Plus că totul vine la pachet cu dezvoltarea unor abilități tehnice cu totul aparte – cum ar fi să schimbi un pempărs în iarbă, la umbra unui brustur candid.
După-amiaza s-a scurs în tihnă pe terasă, cu munții mereu în vizor. Am vrut totuși să facem o scurtă plimbare în jos, către Valea Sbârcioarei, sperând că am putea da chiar de firul apei. Ba poate chiar am putea traversa către peștera Gaura Sbârcioarei – care este însă accesibilă mai degrabă dinspre Peștera, venind dinspre Dealul Corboșești. N-am ajuns nici la râu, la peșteră cu atât mai puțin, dar am avut totuși parte de o rupere de picioare pe cinste, pe o pantă care adesea trecea binișor de 45 de grade.
Apusul mă găsește pozând frenetic Șaua Strunga și abruptul Guțanului pe lângă care înălțimile mult mai blânde ale Leaotei par niște mogâldețe inofensive.
Be First to Comment