Drumul Carului și drumul corului

Anul trecut aș fi putut băga mâna-n foc că pentru un blogăr de turism obișnuit să facă recomandări, să vină cu propuneri de trasee și sugestii de cazare nu există treabă mai complicată decât să facă un plan de concediu la munte cu nevasta însărcinată în cinci luni. Mai ales când nevasta e chiar a lui și asemenea și viitoarea odraslă. Ei bine, m-am înșelat amarnic. Și mai dificil e să găsești o destinație potrivită atunci când pleci la munte și cu bobocelul de șase luni, care abia ce a început să mănânce hrană de oameni (în termeni tehnici treaba se cheamă „diversificare”). Și de parcă nu era provocarea suficient de mare, adaugă la cerințe dorința de a fi:

  • un loc foarte vizual – nu de alta, dar nu poți să știi dacă te va lăsa odorul să părăsești curtea pensiunii, așa că e mai bine să te asiguri că vezi munții de îndată ce ieși din casă. Eventual direct de pe fereastră.
  • disponibil din scurt în plin sezon – fiindcă ne-am hotărât cu doar 2 săptămâni înainte.
  • nu foarte departe de București, dar nici prea meinstrim (deci Valea Prahovei, Cheia sau altele asemenea pică).
  • aproape de o urbe – în caz că e nevoie de urgențe medicale ori farmaceutice în miez de noapte.
  • cameră numai bună pentru trei persoane, musai dotată cu frigider și ustensile de gătit. Noi ca noi, că putem supraviețui și-o lună cu conserve, dar vlăstarul necesită hrană proaspăt gătită și diferită în fiece zi.

După multe zile de căutări febrile, am găsit satul și cazarea ideale – Drumul Carului (Villa). Mai bine de-atât nici că se putea.

 

DSCF4253

 

Drumul Carului este un sat care aparține de comuna Moeciu, și e amplasat strategic pe cumpăna dintre ape între Bucegi și Piatra Craiului, la peste 1000 de metri altitudine. Casele – puține și răsfirate – stau de o parte și de alta a drumul național care străbate culoarul Rucăr-Bran (DN73 Brașov – Pitești) care aici merge taman pe muchie. Avantajul e că din curtea pensiunii ai vedere perfectă atât spre Piatra Craiului și satele răsfirate la poalele ei (despre care am scris mai pe larg aici) cât și spre Bucegi.

 

DSCF4872

 

Un 2 în 1 de excepție, așa cum de excepție a fost și poziționarea, și felul în care a arătat apartamentul nostru cu terasă unde am petrecut șase zile. Se vede că nu a fost doar o construcție ca oricare alta, ci un plan gândit, cu multă piatră, lemn și soluții arhitecturale ingenioase.

 

DSCF5003

 

Noi am închiriat un apartament de trei persoane – aflat practic în podul unuia dintre cele două corpuri de clădire – dar care dispune de acces la o terasă pietruită superbă de unde cuprinzi cu vederea toată Piatra Craiului. Și la apus de soare, și la răsărit.

 

DSCF4293

Bun, locul e mirific, formalitățile de rezervare au decurs ok, așa că iată-ne în plin august și cod portocaliu de caniculă încărcând mașina până la refuz cu de-ale bobocului: scaun de masă, biberoane, sterilizatoare, pempărși, aleze. Scurt disclaimăr: părinții care citesc rândurile astea știu bine ce zic, iar pe cei care nu-s încă părinți îi sfătuiesc să sară peste ca să nu se descurajeze. Premiul care vă așteaptă la destinație așa arată:

 

DSCF5064

 

După ce abilitățile mele în puzzle-urile 3d își găsesc o excelentă aplicație în gestionarea spațiului limitat din portbagaj și ieșim într-un final din capitală, atât eu cât și nevasta avem o revelație tristă: teleportarea nu s-a inventat. Așa că trebuie să parcurgem cumva, într-un minim echilibru emoțional și auricular, cei puțin peste 200 de kilometri care te despart de paradis atunci când din spate feciorul protestează aprins și sonor. Nici c-am trăit senzații mai tari pe autostrada București-Pitești ca la drumul ăsta. Totul a început relativ blând – cu ușoare scâncete, pe la km 15. Le-a potolit elefantul Cici preț de 2 minute și 43 de secunde. Au urmat smiorcăieli benigne soldate cu un cor iscat adhoc între pasagerii adulți din vehicul. În loc de Drumul Carului am pornit-o pe drumul corului. Și dă-i cu rățuștele mele, cu Boroboață-Boroboață – spune-mi ce ai mai făcut, cu elefanții care se leagănă într-o veselie pe pânza de păianjen. Ciuciu. Bobocul turează plămânii mai abitir decât chinui eu motorul în depășiri.

Pe la km 60 deja situația devine critică, e plâns în toată regula, de bocitoare profesionistă, cu ștate vechi, la sat. Mămăița odorului cedează la rândul ei și-l ia din scaunul de copil, prilej cu care tatăl de la volan începe să zică în gând un acatist de alungare a polițiștilor și amenzilor din drum fiindcă nu stă minorul în scaun, cum scrie la lege. Cam pe când ajungeam pe centura de ocolire a Piteștiului, plânsul lasă loc unor urlete demne de o Dida Drăgan altoită cu un solist de heavy metal. Încep să se rostogolească lacrimi cu ghiotura pe obrăjorii suavi, mămica din dreapta îmi sugerează că poate n-ar strica să ne-ntoarcem la București. Și să nu mai plecăm de-acasă prea curând. Vreo 18-20 de ani, gen. Din spate, mămăița, stoarsă și ea de puteri și cu timpanele franjuri, mă somează să opresc că nu se mai poate. Tu înțelegi că nu se mai poate? Eu înțeleg că nu se mai poate, dar parcă nici pe banda de urgență a unei autostrăzi pe care se flendură fel și fel de șoferi meseriași cu suta la oră nu-mi vine să mă opresc.

Din fericire autostrada se termină și mă-nscriu pe drumul de Brașov, via Câmpulung. Schimbarea pare de bun augur fiindcă dintr-o dată se lasă în mașină un pic de liniște. Îmi zic că am scăpat, s-o fi potolit, aia e, nu-i plăcea autostrada. Sigur o să fie mai bine, acum că vom merge prin localități și va mai avea și el prilejul să admire o casă, o orătanie, babele dj cu juma de normă la Radio-Șanț. O scurtă privire în retrovizoare mi-a fost de-ajuns ca să-mi iau o smetie peste raționament de ți-e mai mare dragul: bobocul, olecuță vânăt la față, abia mai scâncea. Fără sprijinul corzilor vocale, hotărâse să protesteze împotriva părinților haini care nu-l înțeleg și nu-i fac voia ținându-și răsuflarea. A fost de-ajuns cât să frânez brusc, să fac o parcare laterală într-un semișanț și să mă dau jos într-o arșiță crâncenă în fața unei biserici, unde am zărit un loc mai umbros, cu mulți nuci. Las mașina pe avarii, preiau pufosul (cam avariat și el) din brațele tremurătoare ale bunicii și țuști la umbră, în curtea bisericii de sat. După trei minute de frecuș încolo și-ncoace și însoțit cel mai probabil de cântecele heruvimilor care s-au milostivit de oboseala lui și de disperarea părinților, bobocelul adoarme tun.

 

DSCF6550

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta

Jupânu' Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *