Când apare un copil în viața ta, crezi că-n mare măsură lucrurile vor sta ca înainte, inclusiv când e vorba de mersul pe munte, cort, plimbări de weekend. Mă împăunam nevoie mare că-l duc la cort pe ăsta micu de la șase luni, că-l car în cârcă opt ore fără probleme, că-l îmbăiem și-n râu la nevoie, ce-are, să se călească. În fața bravadelor noastre inocente, un nesfârșit sobor de rubedenii, prieteni, cunoscuți ne recitau, care compătimitor, care cu capra vecinului moartă pe buze, aceeași mantră nefastă: „O să vedeți voi!” „Așa ziceți acum.” „Mai vorbim după.”
Și-am văzut. Adică, cinstit vorbind, nu prea am mai văzut munte serios decât din curtea câte unei pensiuni, sau prin arhivele cu poze din străfundurile calculatorului. Până-ntr-o zi de iulie a anului de grație și de covid 2020, când am lăsat pufulosul pentru o zi în grija bunicilor, și ne-am aventurat în prima tură mai serioasă în doi de când suntem trei.
Ne-am propus un circuit de dezmorțire în Bucegi, cu plecare din zona Peștera, cât să nu ne chinuie prea tare diferența de nivel și nici anchilozarea pe care starea de urgență ne-o lăsase în dar, alături de ceva kilișoare în plus. Planul era simplu – cu mașina la Peștera, de aici pe bandă albastră (Drumul lui Butmăloiu) până pe platou în zona Cocora – Babele, iar apoi retur la Peștera pe la Piciorul Babelor și Cimitirul Elefanților. O tură scurtuță (în jur de 18-19km, cu 700m diferență de nivel), care să ne readucă aminte de vremurile bune.
La Peștera poți ajunge cu mașina fie pe drumul mai scurt, mai bun, mai aglomerat și mai asfaltat ce pleacă de la Cuibul Dorului și te cocoață peste Dichiu (numitul Transbucegi), fie din Moroeni, pe la Sanatoriul TBC, acesta fiind de altfel și varianta „de iarnă”, când se-ntâmplă ca mult mai expusa șosea asfaltată să fie închisă.
N-am dorit aglomerație și ambuteiaje, așa că am luat-o pe la sanatoriu, și preț de vreo 20 de kilometri n-am văzut la față decât brazii care erau încă înmuguriți. După vreo 40 de minute, când ne-am unit cu drumul asfaltat dinspre Dichiu, a înmugurit brusc și traficul. Pe la Zănoaga mă simțeam ca într-o dup-amiază de joi pe Iuliu Maniu. La Bolboci, era secunda și selfie-ul. După care vine răspântia care desparte drumurile de contur ale lacului. Știam că drumul asfaltat e mai îngust, așa că am ales varianta stângă, prin Cheile Tătarului, convins că p-aci nu va fi lumea buluc. Cum să nu.
Nu doar că lumea era buluc de uneori și treapta-ntâia de viteză era o aroganță, ci și drumul ne-a zdruncinat bine de tot resturile de mic dejun. După o oră de troncăneală, scurtă la picior și claxoane, am izbutit într-un final să ajungem aproape de Peștera și să parcăm pe dreapta drumului, aproximativ vizavi de coborârea spre mânăstire. Ceasul arată doișpe trecute fix, luăm rucsacu-n cârcă și bețele-n lăbuțe și dă-i la pas pe șosea. Din fericire, după nici cinci minute, vedem că poteca noastră marcată cu bandă albastră trece apa pe o punte și se opintește la deal prin pădure.
Ca prin minune, în doi timpi și trei mișcări, muntele a reușit să dea pe silent întreaga masă de munțofili de weekend și ne-am pomenit într-o pădure tihnită. Nici prea cald, nici prea frig, fără vânt și cu un sol în care bănuiam că s-ar putea ascunde ceva ciupercuțe, de-alea care nu-s comestibile doar o dată. De bine ce s-au ascuns, n-am găsit vreuna, dar drumul până-n platou a fost unul din cele mai plăcute și reconfortante vizual pe care le-am parcurs în Bucegi.
Poteca oferă (și încă repede) multe puncte de belvedere spre Strunga – Colții Țapului – Bătrâna, cât să apăs isteric pe declanșator sub privirile dezaprobatoare ale nevestei care constată că se-adună nori. Da’ dacă ne plouă? Da’ sigur ai verificat prognoza? Da’ ploaia e udă și ruginim, e păcat, că suntem tineri. Da’ eu am copil încă neînțărcat acasă, ai vrea s-o plouă pe mămicuța lui? În fața potopului de panică hidrologică am rămas calm ca vibrația plaiurilor Cocorei și i-am retezat-o scurt. Femeie, am zis că nu ne plouă azi? Nu ne plouă.
După 45 de minute de urcuș trecem printre știrigoaie (cred că li se spune și zambile sălbatice și miros minunat), ne încadrăm pe curbă de nivel și depășim chiar și albia unui vâlcel care produce niscaiva microcascade drăgălașe.
Traversarea zonei nu pune probleme pe vreme bună, dar dacă-i ploios poate fi dificil, mai ales fiindcă ai de parcurs o bucată de stâncă un pic spălată.
Chiar până să ieșim în platou, zărim ceva siluete omenești prevăzute cu smartfon și Instagram, așa că ne dăm seama c-ar fi mai bine să prânzim înainte de a pătrunde în „țivilizație”. E tare frumos să vezi de-aci Valea Doamnele și Bătrâna și Guțanu, să cuprinzi toți munții cu ochii și de atent ce te holbezi la ei să dai untură de porc din conservă pe tine. E tare, tare, frumos.
Și mai frumos însă e să ieși în drumul mare ce leagă Piatra Arsă de Babele, asudat și echipat din cap până-n picioare și să dai cu ochii dintr-o dată de… Dar mai bine pun o poză, două, să nu zici că arunc cu epitetele gratuit.
Cu cățel, cu purcel, cu bere-n mână, cu bere-n burdihan, cu șlapi, cu toculeț, cu TikTok-ul live, cu rimel, cu lănțișoare, cu ce a avut fiecare p-acasă, toată lumea e la munte și participă la pelerinajul săptămânal spre Sfinx. Inițial m-am înfuriat, apoi am deznădăjduit nițel, apoi am zis hai că nici măcar nu-i rău. Sunt niște oameni care-n loc să stea au ales să dea din copituțe, în loc să se-mbuibe cu grătar în Sinaia, trag și ei în piept niște aer proaspăt și cincigeu de la Coștila. Dacă măcar o mică parte dintre ei s-ar bucura de experiența asta, ar dori mai mult, ar ajunge să se echipeze mai bine și să facă ture mai serioase de-atât, poate-poate ajungem și noi undeva. Nu știu precis unde, da’ sigur ajungem.
După o oră în care soarele și încolonarea nedistanțată social ne-au cam sleit de puteri, ajungem pe la 4.30 la Babele. Moment oportun să vedem cum telecabina se așază liniștită la culcare, norii pun de-o gâlceavă zgomotoasă pe cer, iar pe toaletele dezafectate zac senin mesaje motivaționale.
Nu mai coborâsem niciodată de la Babele la Peștera, iar drumul a fost o surpriză plăcută.
E variat, scurt, ușurel, sunt câteva pasaje drăguțe (inclusiv o zonă în care nenumărate pietroaie sunt zăgăzuite cu fierătanii pentru a nu cădea în potecă), plus un nume special de vârf: Cimitirul Elefanților.
Nu știu de ce se cheamă așa (că tot sunt la modă anchetele epidemiologice, poate ar trebui să declanșez și eu una, lexicală) și n-am văzut urmă de fildeș pe aici, dar priveliștile care se contabilizează către zona numită Cătunul Urșilor sunt tare frumoase.
Odată trecut cu bine și acest punct intermediar, drumul spre stația telecabinei Peștera e liber și lin, aproape că-ți vine să zburzi pe-aici ca o căprioară care tocmai a gustat din prima ei iarbă fragedă.
Coborâm în ritm alert, în bubuielile care răzbat de deasupra. Ajungem la mașină în jur de ora 18, și nu apucăm bine să ne refugiem înăuntru că primii stropi încep să ni se aștearnă timid pe parbriz.
Știu că nu pare cine știe ce circuit, că am văzut și făcut lucruri mai serioase de-a lungul vremii. Dar după atâta amar de abstinență montană, aceste șase ore de tură, cu tot cu involuntara imersiune în fluxul de termite de pe platou, au făcut mai mult decât un concediu de-o săptămână în Retezat. Și dacă strâmbi din nas și zâmbești superior, pune-te chiar acum pe făcut un copchil, ca să am și eu cui zice dup-aia: „O să vezi tu!”
Be First to Comment