Un concediu. Retezat.

Să tot fie patru ani, o lună și 12 kilograme în minus de când nu mai petrecusem un concediu la cort cu consoarta. 2016, pe Valea Rea, când ne-am reîntâlnit cu Moldoveanu, pe care încă nu-l descoperiseră chiar toți românii, cu troller sau fără.

În 2017, cu Ștefania în al doilea trimestru de sarcină ne-am aventurat doar prin Postăvaru și Bucegi.

În 2018, alături de un mormoloc gălăgios în pragul diversificării, am luat la pas satele brănene. În 2019 ne-am făcut veacul tot pe plaiuri moeciene, și-am ajuns cu pufosul în brațe în Șaua Joaca, numai bine cât să ne ia și pe noi Piatra Craiului în brațe.

Așa că iată-ne în 2020, cu nesaț de munte, izolare și mișcare, la care pandemia n-a făcut decât să toarne GPL peste pălălaia deja aprigă.

Asupra destinației ne-am hotărât relativ ușor – Retezat. Aici am petrecut poate cele mai faine concedii la cort, să tot fie vreo 4-5 la număr, campând și în Poiana Pelegii, și la Câmpușel, și la Stâna de Râu, și la Râușor și la Stănuleți. Cam peste tot unde te lasă rangerii parcului național și unde ai totuși mașina și tot calabalâcul din ea aproape.

După ce ne-am convins că alte variante de abordare nu sunt, ne-am dat seama că anul ăsta avem și alte constrângeri decât în alți ani. Cum ar fi să nu ne izolăm de civilizație chiar de tot, indiciul suprem pentru asta fiind lipsa semnalului giesem. Avem copil acuma, trebuie să știm de el, la o adică. Apoi ne-am gândit că n-ar trebui să ne aventurăm singuri pe multe zeci de kilometri de forestier – fiindcă alte dăți merserăm cu alți companioni și măcar că se mai găsea un posesor de permis prin mașină și niște umeri care să-mpingă dacă ne înămoleam pe undeva.

Și uite cum, din multiplele variante de a aborda Retezatul, am ales-o pe a mai laterală și oareșcum neinteresantă, hotărând să revenim la Râușor. Am verificat pe harta de acoperire a site-ului Vodafone și arăta semnal 3g pretutindeni. Bun, no gata? No hai să-i arătăm Retezatului că deși mai bătrâni, mai grăsuți și mai părinți, mai știm încă să urcăm pe poteci și creste.

După un drum cu destul de mult stat în coloană pe Valea Oltului și o secțiune de autostradă pe care-a cam plouat, am ajuns la Râușor în jur de 18.30. Asfaltul din Râu de Mori până aici e mai cariat decât îl știam de-acum șapte ani, dar se poate urca fără probleme. Cu vreo 2 kilometri înainte de stațiune, unde șoseaua face o curbă în drept cu pârâul Strugaru, îi arăt nevestei locul de cort, dar nu-l recunoaște. Cel mai grav e că lipsa semnalului îi provoacă un disconfort intens. Cum să stăm aici, ai înnebunit? Nu-i semnal deloc. Copilu’? Așa că dă-i mai sus, în speranța deșartă de loc optim de campare și giesem.

Pe la jumătatea micuței stațiuni asfaltul se termină, și-ncepe un drum destul de pieptiș și nu tocmai optim, care trebuie parcurs cu atenție și apăsare blândă a accelerației. Odată cu baza pârtiei, știm că stațiunea se termină, așa că am mai mers doar un pic pe forestier, cât să găsesc un loc suficient de larg unde să pot întoarce. Și astfel, nițel descurajați, pornim în jos, cu ochii lipiți de telefon, doar-doar apare vreo liniuță salvatoare care să ne readucă aproape de „ăl mic”.

Cam în drept cu cabanele albastre depistăm o vagă urmă de semnal, cât să dăm un telefon și printre multe sincope să aflăm că odrasla e bine, nu-ntreabă de noi, iar vremea mâine se anunță perfectă. Coborâm deci la locul ochit inițial. Nu mai e nimeni în jur, despachetăm pe repede-nainte și ne canonim zeci de minute să găsim un loc de cort cât de cât drept, cât de cât fără dâmburi, cât de cât fără jdemii de crenguțe și pietre care ne-ar putea tăia podeaua. După vreo oră de parlamentări bicamerale în doi, găsim poziționarea optimă (și iluzorie!), scoatem butelia pentru o cinstită supă la plic, și începem să strângem vreascuri, fiindcă în jur aveam cinci vetre – pe alese.

Mâncarea a fost la fix, cald spre fierbinte, cu monoglutamat cât încape, exact ce-a recomandat doctorul. Cerul cu o sută de mii de stele e și el acolo. Focul arde și trosnește ștrengar. Friguț, dar nu foarte. Ce să mai, condiții taman bune să-ți zici că uite, asta da viață, ăsta da aer care să-ți curețe plămânii, asta da libertate. Și totuși ceva lipsește și stăm, vorba bunicului meu răposat, ca doi proști. Ne mai uităm unul la altul, mai depănăm amintiri din alte ture, ne întrebăm dacă pufosul a făcut băiță cu ceai sau nu, și în principiu suntem amândoi pe punctul de a izbucni în lacrimi, că doar ce altceva crezi c-ar putea face doi adulți la prima lor evadare în doi post-copchil?

N-am plâns totuși, nici de orgii nu ne-am ținut, ne-am culcat relativ devreme ca pensionarii, și tot ca pensionarii am început să resimțim ghionturile podelei cortului, din șisturi cristaline și crăcuțe. Colo o denivelare, dincolo ditamai dâmbul, tare totul ca boala, șalele deja deschid petiții online în care ne reclamă. Și de parcă totu-n jur nu era suficient de incomod pentru că bătrânețea începe de la 35 acuma, nevestei i se pare aude zgomote. Când nevestei începe să i se pară că aude zgomote și ești la 1300m, într-un parc național, cu nimeni în jur și semnal gsm ioc, singurul lucru pe care-l poți face e să așterni peste ea și urechiușele ei un braț ferm. N-a funcționat, dar măcar ai simțit că ți-ai făcut datoria de cap al familiei care zice – stai liniștită, dragă, totul e-n regulă, e doar imaginația ta. (Ok, dar totuși ce-o fi fost țipătul ăla de bufniță călcată pe coadă?)

Nu cred că mai e nevoie să spun c-am dormit jalnic și-am experimentat senzații bipolare în sacul de dormit – unde ba nădușeam prin toți porii, ba dârdâiam din toate încheieturile. M-am trezit până-n șapte, am preparat micul dejun în dorul lelii, abia am ciugulit ceva fără chef, și-am reușit să ne facem bagajele de tură pe la 9.30. La 10 intram pe așa numita potecă a curioșilor – traseu marcat cu cruce albastră ce urcă în Șaua Ciurila, de unde coboară spre Pietrele.

Mai făcusem bucata până în Ciurila acum 7 ani, dar de amintit nu ne aminteam decât panta inițială care-ți taie elanul. Sau renul. Sau ce-ai prin bătătură. Îți taie tot. Urci prin soare, cu genunchii în gât, pe ceea ce iarna e pârtie, și abia după vreo 200 de metri diferență de nivel panta se îndulcește și intri în pădure unde te așteaptă afișele cu Luță acviluță, mascota parcului național.

Se merge mult timp aproape drept, după care pădurea începe să se rărească și urmează un set de serpentine. La un moment dat, chiar înainte de izvorul lui Ionescu, ai parte de un prim punct mai dificil – o platoșă de lespezi atât de specifice Retezatului, cu licheni pe ele, care mai zdravene, care mai instabile. Potecă nu e, știi doar că trebuie să o ții tot în sus. Pe vreme bună și cu atenție poate trece oricine fără probleme, dar cred că-n caz de ploaie serioasă porțiunea asta poate da ceva dureri de cap. Sau de spate, genunchi, glezne, depinde cum te prăvălești.

Izvorul lui Ionescu e ultima sursă bună de apă înainte de șa ori de traseul peste culmea Lolaia, către vârful Retezat. Până în Ciurila ne mai târâim un pic și ne uităm îngrijorați la ceas. În loc de 1.5h cum fusesem păcăliți de plăcuța indicatoare de la plecare, am făcut 3. Și dă-i și plânge-te la gândul că ai îmbătrânit, că nu mai poți, că pușca și cureaua lată. Mențiune specială: ne-am uitat peste pozele de acum 7 ani, la data și ora la care au fost făcute, și am ajuns la concluzia că atunci am parcurs bucata aceasta în 2h50.

Înainte de a coborî în valea Stânișoarei aruncăm o privire spre creasta care unește vârful Bucura de vârful Retezat, încercând să ghicim pe unde ar fi căldarea cu lacul. În zonă se adună nori tot mai serioși, dar ce ne demoralizează e că vedem numeroase praguri glaciare care se succed și pare că abia în fund, spre orizont, ar fi lacul. Eu încerc să fiu optimist, sperând în van că poate căldarea e una de mai jos, nu chiar a mai dosnică. Nevasta, realist-sarcastică, mă contrazice: la cum planifici tu turele, sigur e ultima de tot, ba poate nici n-o vedem. Eh, femei, ce știu ele? (Răspuns la ce știu femeile, peste alte câteva ore și sute de calorii arse: adevărul!)

Continuăm pe drumul care duce spre Pietrele, coborând cam 170m diferență de nivel pe o potecă frumoasă, dar destul de abruptă.

În 20 de minute și după ce strâmbăm la un moment dat din nas în dreptul unei stânci mari unde miroase a rămășițe de oareșcefel (erau prea urât să scriu hoit) ajungem în Valea Stânișoarei unde dăm de mai multe surprize plăcute. Una ar fi pădurea frumoasă, apa care cade în mici cascade, poteca clară care saltă printre rădăcini. E un loc minunat. A doua bucurie e că pe un indicator citim că mai e o oră până la Lacul Stânișoara. Ștefania, de colo: deci facem două.

De-aici a urmat o urcare constantă de 300 de metri diferență de nivel, pe lângă firul apei sau mai departe. Multe praguri glaciare. Și da… două ore! Pe la 3 fără un strop, când încă mai aveam multișor de urcat până la lac, am făcut o pauză de masă, eram cam epuizați. Pe la trei jumate, cu moralul franjuri, am dat însă de un loc absolut încântător. Râul face aici meandre spectaculoase, o buclă cuprinzătoare, curge extrem de încet, aproape în plat, și pare că ne aflăm în rai.

E atâta liniște și frumusețe în jur, iar vârful Retezat se oglindește aici în apa care deși curge, pare că stă. Nu am ajuns în Fundătura Ponorului, da-mi închipui că un pic de asemănare cu acest loc ar trebui să existe.

De-aici, cu bateriile încărcate, dăm un ultim asalt înspre lac. Încă doi-trei pinteni de urcat și ajungem la fix 2000 de metri, cuprindem tot lacul din ochi, crestele de deasupra și cerul. Undeva departe zărim o turmă de oi, cu măgari, ciobani, toată logistica, minus câini care să ne latre, astfel că avem răgaz să ronțăim un măr cu ochii la lac și să ne spunem că a meritat. A meritat opinteala, durerile de spate și picioare, a meritat să-mbătrânim un pic cu gândul la munte și-n principiu viața e frumoasă.

O luăm totuși rapid din loc, fiindcă e trecut de 4, iar până aici am făcut 6 ore și ceva, deci la coborâre 5 tot om face. Mai aruncăm o ultimă privire spre un foarte interesant și puțin cunoscut Sfinx.

Apoi ne luăm de socotit și aritmetică. Ca să ni se mai domolească gândul că mai avem mult, că ne prinde noaptea, că suntem singuri p-aci prin parcul național, ne apucăm să numărăm treptele glaciare care ne despart de răscrucea unde începem urcușul spre Ciurila. Răspuns corect: opt. Opt praguri, opinteli, ruperi de pantă. Opt. Și-n coborâre facem o oră și cinci minute. Încă un prilej de demoralizare, gândindu-ne ce departe suntem de timpii notați cu atâta mărinimie pe plăcuțele indicatoare de salvamont.

De-aici până-n Râușor am mai făcut cam 2 ore și jumătate, ajungând la mașină pe la 20.35. Nu mai descriu chinul continuu, fiindcă picioarele au început să nu mă mai asculte, mi s-au umflat nițel, iar bocancii m-au bătut crunt la degete. A urmat o seară la foc parcă și mai tristă decât precedenta, dar măcar am sărbătorit cu un fresh de aspirine și niscaiva Lioton gel.

În dimineața următoare, după o noapte la fel de proastă, am început să dezbatem următoarea destinație. Problema e că din pricina bătăturilor de la piciorul stâng abia mai puteam călca, iar după prânz se anunțau ploi. Așa că după ce ne-am sucit și ne-am învârtit pierzând vremea de pomană, ne-am hotărât să mergem cu mașina la Cârnic și de acolo să urcăm agale pe forestier spre Cabana Pietrele. Părea un plan numai bun de moșuleți osteniți care nu vor totuși să stea toată ziua la cort cu gândul la odraslă, numai că de-ndată ce am ajuns în Râu de Mori ne-a sărit inima din loc. Ro-Alertu. Covidul lovește din nou? Pandemia face ravagii în Hunedoara? Nțțț. Ceva mult mai simplu, mai concret, și mai ud: cod portocaliu de ploi și vijelii, după prânz, timp de 3 zile. Mă uit în fugă și pe Meteoblue – același peisaj. Și de parcă nu erau de ajuns avertismentele onlain, arunc și-o privire înapoi spre negura care pare că acoperă toate văile.

Și astfel, de bunăvoie și siliți de-mprejurări, ne-ntoarcem în goana mare la cort, strângem tot în viteză, îndesăm la nimereală în mașină, și abia apucăm să ajungem la lacul de acumulare și barajul de la Ostrov că dau primii stropi.

În loc de epilog, mai zic doar atât. O săptămână de la tura aceea n-am putut merge. După încă o lună, unghia de la degetul mare mi-a căzut complet. La șase luni distanță, tot mă mai căznesc să-mi făuresc una nouă. Cât despre caznele sufletului de părinte despărțit vremelnic de plod nu mai pomenesc nimic. Mi-e clar că de-acum toate escapadele montane îl vor include și pe pufosul ăsta care ni s-a lipit de suflete mai ceva decât lacurile glaciare de retină.