În care după un marș de 12 ore și un asediu canin, cei trei virgini campează pe malul lacului Câlcescu și studiază stilurile de înot ale peștilor
6:00. Repetiții generale pentru Virginii au talent. Interpretez o serenadă de cocoș abulic în sol major pentru a-mi trezi tovarășii de drum.
6:01. De la mine ai un nu. Așa interpretez tentativa lu’ văru de a-mi îndesa fesul în gură.
6:02. Trec în etapa viitoare cu doi de nu și mă reprofilez pe cotcodăcit.
6:15. După îndelungi parlamentări, ieșim din cort. Parângul ne îmbrățișează călduros cu toate cele 3 grade matinale ale sale. În cort, peste noapte, să tot fi fost vreo 10. Deschid larg fermoarul din față, să intre și celelalte trei de afară.
6:40. Cort strâns, rucsacurile-s numai bune de povară, hai la deal pe punctul galben pe care am coborât cu două zile în urmă.
7:40. Ajunși în creastă și cu întregul ocean Atlantic șiroindu-ne pe la tâmple, ne tragem sufletul pentru urcușul sfâșietor care abia acum urmează spre Cârja. Marcajul de creastă cu bandă roșie e bun. Răsăritul de soare e bun. Traseul pe care-l facem e bun. Păcat că nu vedem nimic din toate astea. Parcă ar fi pus o gospodină ofticată fabrica de margarină Vizana pe foc fiindcă nu i-au ieșit eclerele și aburii degajați s-au adunat pe-aci. E alburiu, e dens, să-ți bagi deștele-n ochi și să nu crezi c-ai dat de cristalin nici când te doare.
9:00. După un scurt popas la refugiul alpin Cârja, mai mult o adunătură de pietre cu acoperiș în vârf și pardoseală din pământ clasa-ntâi, atingem primul vârf de peste 2400m al carierei. Mai precis, 2405m. De fapt 2407, fiindcă sar ca bezmeticul crezând că ating cerul. Oftaturi prelungi, gâfâieli, dezvirginare montană. Nu știu dacă să mă bucur sau nu că n-am văzut mai nimic până aici. Dacă văzduhul era limpede, probabil că tot limpede era și hăul din jur, ni s-ar fi conturat ceva amețeli matinale și ajungeam să facem reclame la radio cu vertijul, urmând să aflăm sfârșitul fericit al poveștii la medic. Așa, nu ne-am bucurat noi cine știe ce de peisaje, dar măcar am putut înainta elegant, ca măgaru-n ceață.
10:00. Atingem un al doilea vârf important al zilei, Stoienița (2421m). Alex se minunează de siluetele fantomatice care se ițesc prin ceață atunci când marcajul nu se mai vede nicăieri, nici cu privirea infraroșie activată. (Privirea infraroșie se activează ori de câte ori te sare mersul la toaletă vreo două zile, fiindcă hârtia igienică ți-ai prăpădit-o ca să aprinzi focul. Drept urmare, pe albul ocular se ivesc mici firicele infraroșiatice. La tâmplă pulsează o venă. În față crește un mic butoiaș. Și nu e bine să mergi primul, fiindcă de regulă cu fiecare pas semnezi o nouă ediție din La răscruce de vânturi.) Îi explic lui Alex doct, pe ton calculat că acele arătări sunt alcătuite din pietre puse unele peste altele și răspund la numele de momâi. Proveniența lor este ciobano-turistică și au rol de ghidare în condiții de vizibilitate redusă.
10:10. Nu mai zărim deloc marcaje, nu mai avem potecă, momâi sunt însă multe. Implorăm pronia să nu fim momiți de vreun baci pervers.
10:40. Regăsim banda roșie și ne vedem de drum până pe Gemănarea. 2426m.
De data asta spuma zilelor se frânge pentru câteva minute și apucăm să aruncăm o privire către nord. Căldări imense în care se va fi jucat paleoliticul cu lopățica, punând ghețarii să scobească forme de potcoavă și lăsând din loc în loc mici ochi către cer. Li se zice lacuri glaciare. Vedem Cârja, lacurile Verzi, Sliveiul, și alte câteva băltoace fără nume al cărui naș mă gândesc serios c-aș putea fi. Păcat că n-am bani de dat la botez, mi-aș permite totuși să donez o conservă mică de pateu și-un colț mucegăit de pâine.
11:30. Urcuș prelung pe o coamă relativ blândă, dar care pare că nu se mai termină. Dacă despre Parângul Mare se spune că-i acoperișul Olteniei, probabil noi acum ne aflăm pe-un soi de burlan pe care ne suim ca o mâță obeză. Fiecare pas doare, așa cum doare și frumusețea, așa cum doare și aerul tare care ne intră parcă insuficient în trahee, așa cum doare și vestea că trebuie să facem un scurt popas pentru cusut. Vere, în ritmul ăsta până terminăm noi creasta Parângului îi întreci și pe Bote și pe mama Zina în măiestrie.
11:50. 2519 metri. Al patrulea vârf al țării. Zâmbete suave de parcă l-am fi prins de picior pe Moș Crăciun și i-am fi furat toată traista de cadouri. Locul e destul de larg și pietros, iar singurul marcaj care atestă altitudinea și borna pe care am atins-o e o mogâldeață de piatră din care iese o țeavă. Cu litere mari și verzi, citesc: PM. Edi mi-atrage prompt atenția: Vere, vorbește frumos! Alex zice c-ar fi vorba de ceas, am, pm, glume telectuale, de virgini.
Pe vârf mai e un grup mare și gălăgios, nu-s români. Pliz teic foto, tencs. Engleza mea iliescienă pare să funcționeze. Îi rugăm să ne imortalizeze cu borna de piatră îndărăt, să se vadă limpede, de palmares. Suntem, obiectiv vorbind, înduioșător de simpatici. Văru posedă fes alb cu Uatevăr United, polar de Nike, mănuși (?!), privire de premiant disprețuit de fete. Alex e vesel, căciula-i stă pe cap în mod dacic, mânecile de la hanorac atârnă pe sub fâș, are o alură de Alexandru Macedon față-n față cu un ciopor de hetaire. Cât despre mine, nu-mi dau jos rucsacul din cârcă, să se vadă că-s puternic, cuceritor, impozant, neînfricat. Privirea-mi ageră ațintită fix în lentila aparatului foto e dublată doar de buzele ușor întredeschise, suav, în semn de efort bine controlat, taman bine de poză de profil pe haifaiv, într-o vreme în care feisbucul nu se inventase. Păcat doar că proțăpită-n vârful rucsacului meu șade o pălărie de paie, unica moștenire de la Bobby din Dallas, în semn de prețuire fiindcă mi se părea drăguță nevastă-sa. Și mai păcat că printre buzele întredeschise atât de sexy mi se prelinge o băluță.
12:00. Mâncăm oareșce conserve de fasole, în timpul mesei convenind să stăm cu rândul în coada trupei sau, și mai bine, să mergem în linie. Spre nord norii par că se risipesc ușor. Fâșii prelungi, desprinse din caierul unei fete mari care așteaptă cuminte și harnică s-o aleagă un om bun.
Printre vălătuci începem să ghicim alte lacuri, iar harta lui Nae Popescu ne lămurește: Mândra, Lung, Roșiile.
De altfel, lacul Roșiile e și cel mai întins din Parâng, aproape perfect rotund, pierdut într-o mare de lespezi, își merită numele din pricina culorii stacojii pe care o capătă pietrele la mal. Un ochi de cer larg, care cine știe din ce pricini a plâns prea mult, dar care acum îi face-o bucurie oricărui turist chinuit de poteca de creastă.
13:00. Coborâm de pe Parângul Mare, din nou în ceață. Spre deosebire de bucata de drum relativ lină de la urcare, acum, spre Șaua Gruiu, poteca e mai abruptă și bolovănoasă. Parcă și kilogramele din spate atârnă mai greu, iar prin ceața deasă înaintăm într-un soi de înot mai sincron ca zborul bezmetic al unei muște. În Șaua Gruiu ne-ntâlnim cu un cioban de treabă. Pasul 1: își potolește flocoșii care deja-și agitau fălcile și caninii cu subînțeles către noi. Pasul 2: ne întreabă dacă n-avem o țigare. Pasul 3: după ce află că nu fumăm, se schimbă olecuță la față. Pasul 4: în ciuda pasului 3, nu asmute câinii pe noi, de-aia zic că-i un cioban de treabă. Îi dăm ceva biscuiți și ciocolată și parcă-ncepe și limba omului să se mai dezlege. Mai e mult până la Câlcescu? Ce-aveți, mă, copii, e acilișea, 3 vârfuri și-ați ajuns, ăsta d-aci e Gruiu, apoi mai ie Ieșu, în urmă Pâclișa și-amu de la Coasa lu Rus tot devale s-o luați, într-un ceas n-aveți ce face. Îmi sună un pic mai optimistă predicția decât zodiacul din tabloide, dar mă gândesc c-o fi știind omul ce spune. Ne luăm rămas-bun, ciobanul pleacă singur cu cele trei sute douăștrei de oi mai la sud, noi plecăm cu cele trei sute douăștrei de kile în viu și-n rucsacuri spre Gruiu.
13:55. Ajungem pe Gruiu. Iar momâi, iar oboseală, iar fețe palide. Am făcut 55 de minute până pe primul vârf enumerat de cioban, ne-au mai rămas alte 5 pentru restul de trei vârfuri. Hotărâm să le folosim cu cap, pentru poze cu Parângul Mare îndărăt și-o curmală confiată pe instalație.
15:00. Pe vârful Ieșu. Lălăim cam behăit și anemic un rest de refren din șapte văi și-o vale-adââââncă.
16:00. Pe vârful Pâclișa. Îmi amintesc din facultate o definiție pentru pâcliș. Posomorât, urâcios, morocănos, ursuz, posac, tăcut, răutăcios, acru. Fără pic de efort fețele noastre reflectă întru totul numele vârfului pe care ne aflăm.
16:15. Între Pâclișa și Coasta lui Rus drumul merge aproximativ pe curbă de nivel. Slavă Domnului că nu mai trebuie să facem același balet de sus-jos, jos-sus, uța-uța cu băgăjuța, de până acum. Nu de alta, dar articulațiile ne amenință cu un protest generalizat, mușchii pun de-o grevă spontană, iar la o adică și creierul parcă s-ar ralia acțiunilor de contestare, comandându-i organismului o treabă simplă: te pui cu fundu-n drum și nu te mai miști de-aci. Să vină salvamontul, smurdul, uniunea europeană. Cerul se îndură oarecum de noi și se gândește să ne mai dea cu zăhărelul câte-o bucurie. Și cum pe munte bucuriile sunt vizuale, vedem spre nord pietroasa căldare a Ghereșului în care zace un singur lac, stingher, rușinos ca demoazelele dintr-o noapte furtunoasă.
Spre sud însă avem parte de o frumoasă surpriză fiindcă în lucirile vagi ale unui soare șovăielnic vedem mai multe petice de apă glaciară stătătoare. Sunt singurele lacuri de pe partea asta a crestei, pe hărți apar consemnate drept tăurile Lotranei, pe net nu apar deloc. Fac poze în rafală, cu elanul unei sonde spațiale care descoperă o planetă nouă și le-o arată și altora. Nu sunt mari, nu stau cuibărite între bolovani prăvăliți pe vremea babei Dochia de vreun sfarmă piatră autohton. Dimpotrivă, se agață de prispe ierboase, printre povârnișuri blânde, la umbra unor tălăncuțe ovine cu care-și dau binețe.
17:00. Ajungem aproape de Coasta lui Rus, pe la 2300m altitudine în șaua numită Piatra Tăiată. Cine ce-o avut cu ea? Ciomuleee, și pe-aci ai ajuns?
17:05. Aha, deci de-aia se cheamă Piatra Tăiată, fiindcă pasajul de coborâre spre nord, pe cruce roșie, începe cu o piatră. Tăiată. Mai verticală ca, în fine, mă opresc aici, nu-i nevoie de vorbe de ocară. Se ocupă ceilalți doi tovarăși ai mei de adresarea unor cuvinte nu tocmai creștinești către mine. Vereee, unde ne-ai adus, scoate scărița din vaca pe care-o cari în spate. Cum nu posed așa ceva, îi tratez cu duhul blândeții. Hai că nu-i greu, un picior colea, unul dincolo, bravo mielușeii taichii. Și taman bine că mielușeii, cu toată boscorodeala lor, sunt cu zece metri mai jos de mine, scăpați de pasajul mai dificil și răsuflând ușurat din toți plămânii. Moment în care-mi dau seama că trebuie, se cuvine, e musai și neapărat să calc și eu pe urmele lor. Soluția salvatoare e să le pasez puiul de mamut din cârcă și să-mi încerc apoi, astfel ușurat, agilitatea dosului. Le arunc rucsacul, moment care se lasă cu proteste – Alex a fost doborât la pământ de micul proiectil și zace în chip de poster.
17:06. Piciorul drept a coborât 30 de centimetri.
17:07. Piciorul stâng se mai gândește – ce atâta grabă?
17:08. Ambele picioare sunt tefere și voioase, lângă cele ale tovarășilor de drum. Fundul șunculos suferă în tăcere.
17:10. Coborârea se îndulcește și zărim un nou lac glaciar. Câlcescuuuu, strigă Edi și Alex în cor. S-au uitat prea mult la Sebastian Papaiani și George Mihăiță în BD. „Ce vezi?“ „Bălcescu“. „Ete, Bălcescu. Mai uită-te odată. E falsă, bă“. Așa și lacul nostru, e fals. De fapt e cât se poate de real, se cheamă Zănoaga, e consemnat pe hărți, dar nu e nici pe departe punctul terminus al călătoriei noastre pe ziua de azi.
Acum că orizontul de așteptare a fost profund înșelat, coborâm tot mai mult în căldare cu disperarea maratonistului care simte că-l las puterile pe ultima sută. Din când în când aruncăm câte o privire spre creastă și locul prin care am coborât. De aici panta finală spre Piatra Tăiată pare de-a dreptul imposibilă, așa că moralul ni se mai ridică nițel, până la genunchiul broaștei.
Ba chiar, în câteva minute, și altceva ni se mai ridică – pilozitatea personală față cu opt, OPT, dulăi de stână care latră, nu se-ncurcă și care declanșează un asalt la baionetă asupra noastră. Îmi amintesc strategia salvatoare pe care mi-a expus-o nevastă-mea pentru asemenea situații nu tocmai plăcute. Te pui spate-n spate și urli din toată adrenalina după cioban. Pregătesc reduta, le spun celorlalți doi năpăstuiți ce-avem de făcut și-ncepem vizionarea unui film de groază cu ochi înroșiți, dinți tăioși la vedere, și mici asalturi de gherilă ale patrupedelor care mă fac să contemplu o viață de eunuc. Din fericire, avem bețe de trekking care ne apără într-o oarecare măsură de atacurile înverșunate. Din rărunchi, bojoci, amigdale și omușor urlăm de răsună valea: Baceeeee, baceeee. Văru vine cu ideea să-ncercăm și cu un mai simplu Ajutooor, dar cum se-ngurguțează pipota-n mine îi explic că nu s-ar potrivi cu situația. Că noi de fapt suntem într-o poziție de superioritate și doar faptul că suntem ființe raționale și inimoase ne-mpiedică să nu luăm la fugărit cei opt câini vânjoși. Păi ei m-asaltează pe mine sau eu pe ei?
17:40. Bine, pipota îmi stă mult mai lejer. Ajutooooooooor!
18:00. Alex se-ntreabă dacă vom apărea măcar la știri și dacă ni se va face colivă bună. Edi nu prea mai are glas și-ncepe să se resemneze, mioritic, cu soarta crudă. Eu deja aproape că aiurez, mi se pune o pâclă pe ochi și-am vise cu fata morgana. Se făcea că venea plutind peste fire de iarbă, ne zâmbea duios, alunga câinii și ne mângâia apoi cu dragoste pe creștet. Când să pic de tot în reverie și să mă las pradă asaltatorilor lătrăcioși, aud ca dintr-un butoi cuvintele tovarășilor mei: Pfiu, la fix ne-ai scăpat, stăm de vreo oră pe-aci, dacă mai dura un pic chiar ne mâncau ăștia de vii. Și uite cum de fapt vedenia mea fusese aievea, doar că în locul fetei aveam de fapt de-a face cu un băiat morgana, care a plutit peste firele de iarbă, a zâmbit probabil amuzându-se de noi și a alungat câinii. Fără să ne mângâie totuși pe creștet. Aflăm că e băiatul unuia dintre ciobani, că tata e dus mai sus pe Gruiu cu oile (aha, îl identificăm cu persoana pentru care n-am avut țigări) și că el a rămas cu cățelușii (?!) la stână, dar l-o luat puțintel somnul. Îi povestim cum era să ne ia și pe noi somnul, ăl de veci, după care mângâiem în semn de înfrățire între popoare câinii, care acum se gudură pe lângă noi și dau din coadă bucuroși când le aruncăm câte-o felie de pâine. Adăugăm printre dinți câte un sta-v-ar în gât, jarle afurisite, suficient de încet cât să nu ne audă copilul, și plecăm în sfârșit spre Câlcescu.
18:15. Poteca e marcată foarte prost spre deloc, dar orientarea e clară. Trecem printre jnepeni, depășim mici ochiuri de apă și băltoace prin care se văd înotând craul feluriți mormoloci și-ntr-un final ajungem pe malul lacului. Greu de spus ce simțăminte sau gânduri ori nevoi te-ncearcă după doișpe ore de marș montan. Să tot fie o exaltare domoală, o liniște intensă, o mulțumire către Cel de Sus c-ai ajuns cu bine. Dar dincolo de orice, o trebuință urgentă să-ți scoți bocancii. Lacul Câlcescu e al doilea ca mărime de pe întreg cuprinsul Parângului cu peste 3 hectare și mai mult de 9 metri adâncime, își are domiciliul la altitudinea de 1925 de metri și este părintele spiritual și fizic al Lotrului. Plus că arată într-un mare fel, fiindcă aici există și lespezi, dar și teren moale, acoperit cu un gazon lângă care-ar plânge în pumni cel mai pătimaș englez. Deasupra creasta Păsări îl veghează cu un profil sever, domolit doar de petice de verdeață și de jnepeni.
E liniște, apele peste care nu adie picătură de vânt sunt tremurate doar de câte un salt al păstrăvilor care mai ies la iveală din loc în loc. Punem cortul, ne-ntindem tricourile ude pe jnepeni și evadăm din bocanci. 12 ore de suferințe, 12 ore de transpirație, cazne și efort, 12 ore de îmbibare olfactivă a picioarelor merită o relaxare în apa rece și revigorantă a lacului. Cu atenție să nu alunecăm pe pietre, ne suflecăm pantalonii și ne vârâm labele chinuite în apa tihnită.
18:30. În preajma locului nostru de scăldat, cinci-șase păstrăvi apar la suprafață, cu burțile-n sus și nasul vinețiu. Fac pluta fără suflare.
Be First to Comment