Te-ai plictisit să stai bară la bară pe Valea Prahovei? Îți amintești și-n somn de crestele Ciucașului și de rulotele de la Cheia? Ți s-a urât de culoarul Rucăr-Bran ticsit de fani ai lui Dracula? Cunoști fiecare curbă din Transfăgărășan și Transalpina și acum ai vrea ceva mai altfel, mai retras, mai greu accesibil, mai sălbatic, pentru o tură de o zi? Te invit atunci în Munții Buzăului. Garantat hipsterul din tine va avea un ușor extaz și-mi va dona haina găsită în podul casei de la țară și pantofii fabricați în Cehoslovacia, primiți de la un unchi pasionat de bere iraniană. No gata? No hai prin Buzău.
Buzăul este județul acela nu tocmai muntean, nici chiar moldovean, subiect de glume identitare pe Times New Roman. După gustul meu, Buzăul e poate una dintre cele mai subevaluate & variate zone ale României. Există aici de toate – de la o fâșie zdravănă de Bărăgan, la râuri importante, vulcani (fie ei și noroioși), tabere de sculptură, mânăstiri vechi, vestigii rupestre și munți sălbatici. Că veni vorba de munți – în Buzău își fac veacul vreo patru masive diferite: Siriul (frate de cruce cu Tătaru și Ciucaș, în care merită să urci la Lacul Vulturilor măcar o dată pe reîncarnare), Penteleul (delicios ca un cașcaval, ăl mai semeț din gașcă), Podu’ Calului (cu înălțimi care trec de 1400m și animale sălbatice din plin, mai ales rățuște) și Ivănețu. Fiindcă stă cu capul plecat, mai la cutie, și cu greu trece de 1100 de metri, călătorul împătimit de altitudini mari nu prea-l bagă-n seamă. Pentru toți ceilalți însă, Ivănețu are tolba plină de minunății. Probabil că cele mai cunoscute sunt așezările rupestre din zona Aluniș-Bozioru, un loc prin care mi-am dezvirginat biata mașină pe când avea încă numere roșii. Abia aștept să revin aici fiindcă fel și fel de site-uri ne asigură că-i rost de extratereștri și răpiri miraculoase. Dar dincolo de acestea, mai există numeroase surprize tare plăcute de care poți avea parte într-un circuit de o zi.
De la București la Buzău cei 120 de km trec relativ monoton, pe celebrul „o bandă jumate pe sens“ DN2. Buzăul se depășește elegant, pe centură, și-n dreptul localității Mărăcineni ne abatem pe DJ 203K, via Săpoca, Niculești. Prima țintă a zilei este platoul de sare de la Meledic, aflat pe raza comunei Mânzălești, doar că până aici îți fură privirile Piatra Albă de la Grunj – un bloc de sare imens, plantat aproape nefiresc la confluența dintre Râul Slănic și Pârâul Jgheab. Minunat cuvânt (cu etimologie incertă – probabil de origine dacică), cunoscut mai degrabă ca adjectiv. Nu-mi spune că n-ai auzit de sare grunjoasă. Murăturile ți-ar da unfollow.
Până la urcarea pe platoul Meledic, merită să faci câteva poze cu platoul de la poale, de dragul reliefului arid și nepământean, care te-ar putea duce cu gândul la fel și fel de alte destinații, mai inospitaliere, din Sistemul Solar.
După sesiunea de poze sterpe cu săricica, o apuci la dreapta pe DC 167. Preț de câțiva kilometri chinui mașina și scrâșnești la canini, în speranța că din sens opus nu vine vreun alt temerar. Odată ajuns pe platou, zici c-ai redescoperit un Eden în miniatură. Loc luminat și cu verdeață cât cuprinde.
Dacă dorești să înnoptezi aici, există Pensiunea Meledic, dacă vrei să te plimbi, ai fel și fel de drumeaguri, dacă pur și simplu ai chef să-ți încarci sufletul cu frumos, e de ajuns să faci ochii roată spre lacurile în sare de aici. Ori să cuprinzi cu privirea satele risipite pe coame, în depărtare.
Următorul punct de atracție după Meledic este Terca, sat cunoscut pentru un foc care nu se stinge niciodată – nu, nu-i focul din inima lui Cristi Borcea, ci Focul Viu. După ce treci de Lopătari, în localitatea Luncile te abați la dreapta, părăsind DJ 203K. Asfalt nu mai este, nici pe această arteră, nici pe județeanul „principal“, iar satele par de-a dreptul încremenite în timp.
Se poate merge cu mașina până la capătul satului Terca, după care traversezi spre dreapta albia râului pe o punte și urmezi indicatoarele pe plăcuțe de lemn. Nu-s multe, nu par de nădejde, dar nu prea ai cum să-ncurci drumul, iar în punctele critice, unde orientarea ar fi deficitară, există semne limpezi care să te-ndrume.
Până la Focul Viu urci preț de 20-30 de minute un forestier destul de abrupt și clisos pe vreme rea.
Treci de mici sălașe presărate pe fânețe, și după vreo 150 de metri diferență de nivel ajungi la o troiță.
De-aici te abați spre dreapta, pe o potecă foarte clar conturată, și-n doar câteva minute ajungi la o bucată pleșuvă de pământ din care răsar ici-colo mici limbi roșiatice. Focul Viu de la Terca nu este un fenomen unic în România (există ceva similar, ba chiar mai mare, în Vrancea – la Andreiașu de Jos), dar tot e straniu să vezi cum din pământ ies gaze care ard necontenit. Precis dedesubt, la mare adâncime, e îngropat un dragon care sforăie bine-mersi și scuipă foc la ralanti.
Cel din urmă obiectiv propus pentru această tură de o zi este lacul Mocearu. Pentru a ajunge aici, se revine în DJ 2013K și urmezi serpentinele drumului care urcă plin de avânt prin Pestrițu și Plaiul Nucului. Locul amintește vag de zona montană din Maramureș sau Bucovina, cu verdeață multă, culmi domoale, așezări aruncate care-ncotro, grădini cosite la milimetru.
Din Plaiul Nucului spre Lacul Mocearu urmezi DC160. Probleme de orientare nu sunt, fiindcă există plăcuțe indicatoare către două pensiuni pripășite pe-aici – Lacul Mocearu și Lacul Zânelor.
Cei câțiva kilometri trec repede, și astfel vei ajunge pe un tăpșan aflat deasupra unui lac perfect circular, neașteptat de mare și uluitor de frumos.
Bonus – o lună grăsuță mângâie crestele copacilor care trag la aghioase după fotosinteză.
Cu siguranță nu-ți va părea rău că ai in-Terca-lat și Buzăul printre destinațiile montane unde poți evada într-o zi. Iar focul cu adevărat viu va fi dorința arzătoare din suflet de a reveni pe aici cât mai repede.
Be First to Comment