Podu’ Calului și Calu’ podului

Așa-ți trebuie când pleci la drum fără o hartă cinstită și-asculți de babe. Iar când munții sunt la fel de puțin bătuți precum cei din nordul Buzăului, rătăcirea e garantată.

Obiectiv: masivul și vârful Podu’ Calului. Tura de o zi care a dat startul sezonului montan jupânesc 2016 a început minunat, într-o frumoasă zi de duminică, în care ploua cu găleata încă de pe Podul Grant. În apropiere de Ploiești potopul amintește de Noe, iar biata noastră mașină aduce c-o arcă. Animalele sunt la bord și la volan. Au urmat apoi drumuri județene pitorești prin Prahova și Buzău, care ne-au scos undeva între Cislău și Pătârlagele. Vremea rea rămăsese undeva în urmă, peste București și DN1, iar nordul Buzăului ne primea astfel cu băierile cerului închise.

Primul obiectiv al zilei e pentru puturoși care vor să vadă ceva frumos fără să-și miște prea mult organismul în afara mașinii: Cascada Cașoca, zisă și Pruncea. Ca s-ajungi aici, din DN10, cam când zărești impunătorul baraj de la Siriu, te abați spre est, la dreapta, prin localitatea Cașoca, iar când casele se termină și la fel pățește și asfaltul, îți vezi neabătut de drum încă vreo 5 kilometri. La un moment dat vei depăși Cabana 14 Scaune. Corect politic ar fi să spun despre ea că e principala cabană din Munții Podu Calului. Incorect – să precizez că e cam singura. Mențiune pitorească: aici își toca nervii și scrijelea una-alta prin anii ’70 Grigore Gheba – cunoscutul matematician care a mutilat sau format tinereți și destine. Dincolo de cabană urmărești cursul drumului, eviți intersecțiile și ajungi la un moment dat la un panou de lemn unde scrie limpede – cascadă.

 

podu calului 007

 

Sonorul prăvălirii de apă e asurzitor. Câteva sute de metri pe jos, de dezmorțire, și ajungi dinaintea unei bentițe splendide de hașdoio, care curge fermecător.

 

podu calului 020

 

Poze multe, joc cu obturatorul, ghemuială în grota de alături și la drum.

 

podu calului 015

 

Obiectivul central al zilei – cel mai înalt vârf al Masivului Podu’ Calului, care-i dă și numele.

Ne-ntoarcem către Nehoiu, după care pornim spre est pe DJ 203K, cu gând să găsim traseul marcat cu cruce albastră care pornește spre vârf din Gura Teghii. Trecem de vreo două sate cu nume pitorești (Bâtca Rozilei, Vinețișu) și ne minunăm de inconstanța drumului, mai sucit decât e nevastă-mea la cumpărături: ba e asfaltat ca-n palmă, ba e asfaltat cu gropi, ba e neasfaltat ca-n palmă, ba e neasfaltat cu hârtoape. Încep să transpir tot mai abundent îndărătul covrigului, motiv pentru care atunci când dau ochii de un indicator de intrare în localitate pe care scrie Gura Teghii tresalt de bucurie și-i pun pe tovarășii de drum să caște ochii după cruci albastre. La un moment dat trecem de o ramificație și de un pod, iar în mintea mea pâlpâie un beculeț – parcă peste un pod ar trebui să-nceapă drumul. Așa că trag pe dreapta după vreo 100 de metri și-ntreb prima babă care-mi iese-n cale de Podu’ Calului.

— Mamaie, spre Podul Calului, cum ajungem?

— Îu maică, dar ce căutați acolo? Stați potoliți mă, copii, vă mănâncă ursu’.

Îi explicăm că mergem de mult pe munte, că avem echipament, că ne place să ne plimbăm, că n-o să aibă parte ursul de antricoatele noastre. Baba într-un final ne zice să nu mai continuăm înainte ci să o luăm înapoi, pe podul pe care l-am văzut, să ținem drumul prin sat și spre capăt să mai întrebăm alți oamenii.

Bucuros tare că memoria mea imprecisă era confirmată de discursul și mai imprecis al venerabilei, facem cale-ntoarsă și-apoi ne abatem de la drum. Nu trec bine câteva sute de metri că-ncepe un offroad de zile mari, printre case care străjuiesc îndeaproape drumul și oameni care se uită la noi ca la felu’ paișpe. Mergem așa vreo 4-5 kilometri, până când casele se răresc, iar drumul se transformă într-un forestier complet impracticabil. Trag cu chiu cu vai într-o parte, întorc mașina din multe încercări în miros de ambreiaj pârpălit, ne echipăm și pornim, nu se știe prea clar încotro.

 

podu calului 044

 

Noroc că dăm de-un nene la vreo 60 de ani cu un topor pe umăr care ne dă indicații mai detaliate. Că nu de-aici trebuia urcat în Podu Calului, ci din Gura Teghii. (Ups, dar aici ce e???) Aici îi Paltinu, dar merge și dincoace, sunt chiar două drumuri. (Aha, deci puteam căuta noi mult și bine marcajul!) Aici mergea Ceaușescu la vânătoare de urși, dar după Revoluție n-a mai venit nimeni și s-au înmulțit rău. (Poate că baba avea totuși ceva dreptate când ne atenționase?!)

 

podu calului 126

 

Apoi nenea ne indică să ținem forestierul încă vreun kilometru, să facem vreo două „seuri“ (așa numesc localnicii acele de păr pentru Formula 1 cu căruțe), și să o luăm la dreapta pe un drum de care pe care să-l ținem până sus în muchie. Acolo sus în muchie e un lac, cu rațe sălbatice, cu pești, e și-o cabană, o minunăție. Și de-acolo tot în sus până pe vârf, pe muchie. Pare simplu, iar patosul cu care ne zugrăvește imaginea idilică a lacului ne toarnă și mai mult entuziasm în bocanci. Omul rămâne în stânga să-și sape grădina, noi continuăm drumul la deal, încercând să numărăm seurile și să ținem minte indicațiile de preț.

Soarele ne mângâie discret, vântul abia dacă adie și ne mai aduce pe la nări miros de pomi înfloriți, depășim troițe și două izvoare, de la unul dintre ele luăm și apă proaspătă.

 

podu calului 052

 

După vreo 20 de minute, în dreapta, se vede un soi de drum de care. Plus o coșmelie. Bașca o ploaie de lătrături. Doi oameni, soț și soție, locuiesc aici, în sălbăticie, departe de sat, cu câteva animale, și-ngrijesc de peticul lor de pământ. Le spunem cam ce vrem să facem, oamenii confirmă traseul gps pe care ni-l indicase omul de mai jos. Să-ncercăm să urcăm în muchie, și-apoi să o ținem drept în sus. Din nou aceeași poveste cu lacul, păstrăvii, rățuștele sălbatice. Entuziasmul nostru sporește și mai mult.

 

podu calului 057

 

De la gospodăria celor doi drumul mai urcă vreo 20 de minute până la o stână. Poiană mare, copaci înfloriți pretutindeni, un paradis verde, proaspăt și cald în care-am fi putut rămâne bine-mersi toată ziua dacă nu ne-ar fi atras ca un magnet vârful și lacul cu rățuște de până la el.

 

podu calului 105

 

Dincolo de stână nu mai există pic de drum, așa că o luăm pe dibuite prin pădure, mai pieptiș, mai târâș, ca-n armata pe care n-am făcut-o. Aici avem senzația că ne-am întors în timp cu două anotimpuri. Copacii mari sunt încă pleșuvi, iar pe jos maldărele de frunze uscate și ruginii ne îngreunează înaintarea.

 

podu calului 082

 

După încă vreo oră de suiș abrupt ieșim într-o mică înșeuare, pe muchie. Mai mult, pe unii copaci zărim și-un soi de marcaje – o bandă galbenă și una roșie. Suntem ușor nedumeriți, fiindcă e clar că nu avem înaintea ochilor un marcaj turistic omologat, dar nici cu marcajele forestiere sau de rezervație nu seamănă. Dincolo de muchie drumul pare să continue, dar coboară accentuat și ia o cu totul altă direcție decât cea pe care dorim noi s-o urmărim. Printre crengile copacilor zărim în depărtare piramida Penteleului.

Pauză de ciocolată și hai în sus, pe muchie, cum ne-au indicat toți oamenii. Lăculețul cu păstrăvi și rațe ne-așteaptă. Numai că după vreo 10 minute panta se înăsprește rău, pare că panta trece binișor de 45 de grade, genunchii ajung să facă mai mereu corp comun cu omușorul. Ne cam piere piuitul de tot când dăm de niște stâncării urâte care ar trebui cumva escaladate la liber. Apoi ne gândim la toți oamenii cu care-am vorbit și, cu toată îngăduința, ne dăm seama că nimeni dintre ei nu ar fi mers vreodată pe-aici. Plus că în sălbăticia asta stâncoasă n-are ce lac să fie. Cum orele-s destul de înaintate (trecuse de 15), hotărâm să ne-ntoarcem, cu grijă și cu moace bosumflate de trădați în dragoste (montană).

Drept consolare, la coborâre culegem ceva urzici proaspete și-o pungă de untișor.

 

podu calului 094

 

În tot acest timp, facem planuri despre ce brașoave să le vindem localnicilor cu care ne vom întâlni la coborâre. Avansăm ipoteza de a le spune că lacul lor minunat n-are doar rațe sălbatice, nuu, zeci de lebede are. Cât despre pești, uite-atâta păstrăvii sunt, sar din apă direct la tine-n poală. Iar pe vârf am ajuns într-o oră, nu în patru cum ziceau ei, suntem tineri și voinici, ce Podu’ Calului.

N-avem însă prilejul să îndrugăm bazaconii fiindcă nu mai dăm de niciunul dintre sfătuitorii noștri anonimi. În schimb, coborârea pe covorul verde moale și prin acele miresme primăvăratice ne transportă parcă direct în Heidi.

 

podu calului 098

 

Mici construcții pentru fân ici-colo, grădini, izvoare. Moment în care avem o revelație – pe care-am mai avut de nenumărate ori, dar ne lasă memoria prematur și lecitina e scumpă. Anume că nu destinația contează, ci drumul. N-am ajuns în Podul Calului. N-am văzut nici lac, nici rățuște, nici păstrăvi. Dar am avut bucuria de a ne plimba 7-8 ore prin niște locuri de vis, de parcă Sf. Petru ne-ar fi acordat un vaucher de o zi îndărătul ușii pe care-o păzește.

 

podu calului 128

 

P.S.

Coborârea cu mașina prin satul Paltinu a fost la fel cam ca urcarea. Cu emoții și priviri mirate ale localnicilor. Numai că la un moment dat, în dreptul unui podeț unde drumul, și-așa îngust, suferea o gâtuire, ne-am pomenit în cale cu un cal. Prevăzut, absolut firesc, c-o căruță. Și mai firesc, complet nepriponit, și fără stăpân. Chiar când ne-apropiam la ceva metri de el, s-a gândit pesemne că iarba de peste drum e mai fragedă și mai umami, și-a cârmit brusc într-acolo, barând drumul complet cu căruța. L-am luat cu binișorul, nimic, păștea mai departe. Am strigat prin vecini să vedem dacă dăm de stăpân, ți-ai găsit. Un domn cu nasul roșu, afumat bine, ne-a explicat cu ceva dificultate-n grai că nu știe al cui e. Cum bagi un cal în marșarier, nici asta nu știam. Soluția pe care-ar fi aplicat-o un bucureștean get-beget care nu mai poate înainta în trafic – aceea de a băga mâna tare și ferm în claxon până se-ntâmplă ceva – ni se părea prea barbară. Așa c-am stat pe lângă mașină vreo 20 de minute, până când calul a binevoit să ridice botul din iarbă, a tras și căruța după el, l-am ghidat și noi un pic într-o parte, am strecurat mașina la milimetru prin dreapta, peste podeț și cu o răsuflare ușurată m-am înfipt tare și ferm. Nu în claxon, ci în accelerație. Concluzia e una singură: dacă tot n-am ajuns pe Podu Calului, măcar de Calu’ Podului am dat.

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta

Jupânu' Written by:

One Comment

  1. VERONICA DINU
    May 10, 2016
    Reply

    Ah, ce m-a amuzat povestea ta! Calu’ Podului, zici? Super! Munții ăștia ai Buzăului sunt tare frumoși și cu multe povești. Păcat, sau bine, nu știu ce să zic, că nu prea se face turism pe acolo. Am încercat și noi, primăvara trecută, să ajungem la Podul Calului, dar am renunțat. Am mers o grămadă pe jos pe un drum forestier și Mara a zis că așa plictiseală nu mai poate îndura. Așa că nu am ajuns nici la golul alpin și nici măcar la finalul drumului forestier. Am făcut cale întoarsă și am admirat Siriul. :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *