Când am auzit că s-au descoperit schelete de dinozauri în România, am tresăltat frenetic. Patriotard. Apoi m-am fâsâit un pic auzind că e vorba de dinozauri pitici, mici, mici de tot. La noi nici dinozaurii nu pot fi mari și zdraveni? După care mi-am amintit de crunta dezamăgire pe care am suferit-o în clasele primare, când am aflat că singurii vulcani din România sunt cel mult cât un stat de om, iar lava lor feroce e un bolboroc de nămol.
În lumea largă fenomenul se regăseşte în mai bine de 700 de locuri. Dar dacă te gândeşti că majoritatea sunt mult sub nivelul mării, iar în Europa singurele alternative de a vedea aşa ceva sunt peninsula Taman din Rusia şi niscaiva zone ale Apeninilor, îţi dai seama că Vulcanii Noroioşi buzoieni chiar sunt ceva deosebit.
Din București până aici sunt un pic peste 130km. Mai întâi te bucuri de DN2, cel mai nehotărât drum din țară, cu banda lui și jumătate pe sens. În Buzău, ții direcția Brașov, iar în localitatea Sătuc cotești spre Berca și apoi Pâclele. Asfaltul e în general bun, iar problemele de orientare sunt minime. Merită să te abaţi câţiva kilometri până la Pleşcoi, unde să speri că măcar unul dintre cei patru producători recunoscuţi de cârnaţi de Pleşcoi va fi pus gând rău recent unui berbec şi ardeilor iuţi din grădină.
Primul lucru pe care trebuie să-l ai în vedere e că Vulcanii Noroioşi nu-s doar unii, ci trei, trei zone care au un nume sugestiv – pâcle: Pâclele Mari, Pâclele Mici, Pâclele de la Beciu. Cei din urmă ocupă cea mai mică zonă, dar sunt extrem de spectaculoși. Par o oază pierdută într-o zonă altminteri destul de verde şi contrastează puternic cu celelalte două zone „vulcanice“, mult mai întinse şi mai apropiate de aspectul selenar care a devenit un soi de imagine standard în mintea multora.
Important e să ajungi aici pe vreme bună, că altfel nu doar vulcanii vor fi noroioși, ci întreaga zonă. Un bilet de intrare costă 4 lei. Mai puțin de un euro pentru a vedea o treabă de-a dreptul nepământeană. Producătorii filmului Marțianul ar trebui să plângă în pumni.
Apoi mai e un mic paradox – Pâclele Mari sunt de fapt mici, conurile vulcanilor fiind mai degrabă modeste, numai că relieful este spectaculos, cu brazde foarte adânci în pământ, viroage accentuate, un sol extrem de frământat.
Te-ntrebi dacă nu s-or fi încleştat în luptă Greuceanu cu o şleahtă de zmei pe aici, întrecându-se cine pe cine afundă mai tare în pământ. Poţi pierde ore bune hoinărind pe spinările acestor balauri de lut şi mai ales încercând să fotografiezi felii atât de ciudate de natur
Pâclele Mici sunt de un cu totul alt soi – nişte vulcănoi (sufixul augmentativ e perfect justificat, conurile acestora fiind de departe cele mai mari) cocoţaţi pe o suprafaţă perfect plană, în vârful unui deal.
Cel mai uşor mod (şi mai puţin cunoscut de publicul larg) de a ajunge aici e să continui drumul cu maşina după o pensiune-restaurant, să nu te pierzi cu firea în faţa asfaltului care n-a auzit de Orbit şi s-a cariat grav şi să parchezi undeva în preajma unui depozit de combustibili al Petromului.
De aici un drum forestier urcă pieptiş dealul (zece minute la pas, trei minute la 4×4 cu reductor) până pe şesul suspendat. Zările se deschid larg în jur, spre Ivăneţu, Penteleu sau chiar Munţii Vrancei.
Din când în când mirosul câte unui con mai nepoliticos e în stare să provoace deviaţii de sept (fiindcă da, strâmbatul din nas devine pe alocuri sport oficial). Dar sentimentul de izolare, capăt absolut al lumii, călătorie în timp într-un alt ev geologic e ceva întru totul deosebit.
Maaai, am fost la vulcanii astia, pe rand. O data la Paclele Mari si pe urma la Paclele Mici. Tare mi-au placut. Nu m-as da in laturi sa mai mergem inca o data. Sunt grozavi si este o excursie frumoasa. Noi ne-am oprit si in Buzau si am vazut Palatul Marghiloman refacut (vara trecuta). Destul de aproape este si tabara de sculptura de la Magura cu aproape 300 de sculpturi (langa manastirea Ciocanu).
Numai bine si excursii faine!
Așa e, Vero. frumoasă zona Buzăului. Și munții sunt tare interesanți. Cred că-n anii viitori o să tot dăm pe-aici să explorăm ce și cum, poate ne sincronizăm o dată. Cât despre mânăstirea lângă care e tabăra de sculptură… cred că se numește Ciolanu. Deși și Ciocanu ar fi sunat la fel de plastic. 😉