Trei virgini pe munte – capitolul 2

În care, după o dispoziţie lirică izvorâtă din lene, cei trei virgini descoperă un lac glaciar, contemplă perspectiva unei vieţi pastorale şi deapănă amintiri rușinoase sub cerul înstelat

Cum am făcut ochi, m-a pocnit un acces strident de lene. Noroc că frigul îndurat în prima noapte petrecută în cort la peste 2000 de metri e pus pe fugă de urgenţă de soare. D s-a ridicat în capul oaselor şi tace solemn. Eu nu m-am ridicat, dar tac la fel de solemn, bucurându-mă de radiaţia solară care penetrează pânza cortului. Văru, în schimb, doarme dus. Ies uşurel din sac, mă strecor afară, savurez piedica pe care mi-o oferă cu generozitate chinga din faţă şi am satisfacţia reuniunii cu natura. Stau pe pământ cu tălpile goale şi-ncerc să-i palpez vibraţia, energiile, chakra. Nu simt în schimb decât coapsele cărăbuşilor şi pancreasul unor râme care au murit subit şi nobil pentru integrarea mea în absolut. (Se pare că sunt nevoit să-mi redactez disclaimerul anterior. Animalele la care făceam referire sunt exclusiv vertebrate. Pentru gângăniile pe care le-am strivit, decapitat, înghiţit, nu bag mâna-n foc.)

 

Fiindcă mi se pare că am dinaintea ochilor întreg curcubeul, iau culorile la rând şi-mi exersez dispoziţia poetică pe care mi-o inspiră natura: cerul e mai albastru ca fundalul de Word, păşunea alpină e verde precum fata lui Baniciu şi Covaci, galbenul soarelui aduce a icter proaspăt, marcă înregistrată Maternitatea Giuleşti, chingile sunt portocalii de zici c-au fost sponsorizate de un operator de telefonie mobilă fără acoperire pe munte, reflexe albastre şi indigo au fel şi fel de stânci pe care parcă le-a lovit iluminarea şi umblă cu flacăra violet pe creştet. Neagră-i oala în care mi s-au înecat pretenţiile de masterchef. Alb ca spuma laptelui (comparaţie de clasa a treia, trimestrul II) e treningul în care am dormit. Pe scurt, sunt liric, şi totul în jur îmi inspiră linişte, pace şi frumos. Dar parcă lipseşte o culoare. Roşu. Ce să fie roşu? Cum să lipsească tocmai această nuanţă a pasiunii dintr-un festin matinal în singurătatea suavă a munţilor? Din cort se aude un horcăit ciudat, încărcat, după toate probabilităţile, de resentimente. Dau fuga înapoi plin de remuşcări, dar aici fiorul poetic mă loveşte din nou, decisiv, frontal. Am găsit veriga lipsă! Ce este roşu şi torturat grav de vecinătatea ciorapilor mei puturoşi? Nasul lui văru-miu.

 

dsc02589

 

Dimineaţa decurge domestic şi blând, cu mine în rolul casnicei care ţine căminul, găteşte ceva complex (ceai), se speteşte cu spălatul linguriţelor de miere şi îşi dă ochii peste cap. D, cu certitudine, pare figura paternă a ecuaţiei, vorbeşte puţin, mănâncă mult, se scarpină intens mai jos de mijloc şi stă cu ochii pironiţi primprejur, gândindu-se, ca un bărbat adevărat, „la nimic“. Văru-miu se resemnează cu rolul de copil năzuros şi se achită cu brio de sarcină. Că de ce brânza tâmpită nu e cu smântână, de ce bag cuţitul în mod succesiv prin caşcavaua afumată şi dulceaţă, de ce am făcut din biscuiţii RoStar pulbere de stele, de ce am obiceiul să asezonez salamul de Sibiu cu fire de păr capilar. Ajuns în dreptul unui indicator pe care scrie EXIT din PEPENI, le fredonez un cântecel drăguţ tovarăşilor mei: „În pădurea cu alune, aveau casă doi pitici, vine pupăza şi spune, IA PLECAŢI VOI BĂ DE-AICI“.

 

După masă ne-am îndreptat în sfârşit spre Lacul Mija, în vecinătatea căruia, teoretic, ne aflam. Poteca marcată cu punct galben se strecoară prin locuri mai accesibile şi urcăm nişte praguri de douăzeci-treizeci de centimetri pe care le numesc săritori, cu avântul unui pescar care face din hamsie rechin. Evident că acasă le-am explicat cunoscuţilor care mă priveau cu ochi mari şi umezi cum că mi-am folosit toate cele patru membre, că m-am târât, am băgat tracţiunea integrală, în principiu că e greu, iar eu sunt un erou montan. Medalie. Merit Steaua României în grad de popândău.

Lacul mi-a tăiat de îndată răsuflarea. Mi se părea că aisbergul topit în care se proptise Titanicul şi toate lacrimile lui Kate Winslett vărsate în amintirea lui Leo s-au strâns laolaltă într-o găleată imensă. Pe trei laturi pereţii sunt stâncoşi, abrupţi, câte-un bolovan coboară pe ici pe acolo, desprins de pasul de domnişoară al caprelor negre.

 

dsc02597

 

Pe una din laturile lacului se vede un cort, alte locuri în afară de acela nu sunt, şi-apoi contemplăm un pic perspectiva claustrantă a zonei. E frumos, dar parcă nu am înnopta aici.

 

dsc02623

 

Au urmat apoi felurite activităţi, nu neapărat în ordinea asta: wrestling cu musculiţe care mi se cuibăriseră sub borul pălăriei de paie, surf din priviri peste undele lacului care par să aibă un vino-ncoace de sirenă, zâmbete largi până ce-mi trosnesc maxilarele de la atâta hlizeală tâmpă şi selfiuri cu lac în spate şi încruntătură de oameni serioşi. Totul într-o vreme în care nici nu se inventaseră selfie-urile, iar smartphone-ul era o chestie rătăcită printr-un manuscris nepublicat de-al lui Jules Verne. După momentele de serenitate, ne-am împărţit care-ncotro. Trei laturi abrupte, trei virgini temerari, fiecare pe câte o coastă a muntelui, până-n locul în care genunchii fac unghi drept cu pieptul şi ne ia cu ameţeală. Încercăm să vedem dacă găsim vreo variantă care să ne scoată cumva direct în creastă pe altă parte, fără a mai fi nevoiţi să facem înapoi drumul din ziua precedentă, pe marcajul cu punct galben. Între timp am aflat că posibilitatea exista, pe unul dintre versanţi se găseşte o potecă firavă care duce pe vârful Mija, de unde, pe nemarcate se poate coborî în căldarea următoare sau, mai aerian, se poate ajunge pe Cârja. Nu cred că am fi sfârşit bine dacă apucam să facem unul din acele drumuri, aşa că nu pot decât să mă bucur că versantul cu pricina mi-a revenit mie spre cercetări. Cum aveam încă de pe atunci o burtă generoasă care nu agreează neapărat urcuşurile abrupte, fără potecă, la rupere, i-am dat ascultare şi m-am prefăcut că înaintez şi eu o bucată de vreme, după care m-am întors cu o moacă abătută pe malul lacului.

— Ai găsit ceva? mă-ntreabă în cor văru’ şi Alex. Speranţa li se citeşte în genele lungi şi nasurile fremătânde.

Plec ochii în pământ, adopt figura de mârţog bleg încărcat de remuşcări şi le spun adevărul adevărat.

— Am încercat, am urcat prin mai multe locuri, m-am zbătut, am simţit cum încheieturile parcă-mi trosnesc sub apăsarea pantei, era să pic de nenumărate ori, m-am agăţat pe pietre, am suit centimetru cu centimetru, m-am împotmolit printre jnepeni…

— De gras ce eşti ţi-a fost lene să mai urci pe muchie, nu?

— Ăăă. Da. Mda.

— Bine, vere, drept pedeapsă diseară coşi tu la sacul meu.

 

Acum că pacea universală se restabilise, ne-am întors la cort. Printre câteva crize de rinită alergică ale unui nor care-n limbajul Romicăi Jurca se cheamă averse sporadice la munte, am mâncat, ne-am mai învârtit pe lângă cort, am studiat harta cu traseul de a doua zi, după care am ieşit la plimbare pe bulivar, adică să inspectăm o căldare secundară, cumva la nord de Cârja şi la sud de Mija. După 30 de minute de plimbare lejeră în viteza încet-foarte-încet-rezemat-de-gard, am ajuns la un soi de bordei ciobănesc părăsit.

 

dsc02640

 

Ne-am băgat nasurile peste tot, am studiat lemnele arse din faţa lui şi am conchis, cu puţinele cunoştinţe despre urme şi piei roşii pe care le mai aveam din romanele lui Karl May, că foarte probabil locul nu mai fusese vizitat de cel puţin o săptămână. Au urmat scurte momente de reflecţie despre greutăţile vieţii de cioban pe care numai nişte virgini ca noi le puteau înţelege pe deplin. În loc de concluzie, ni s-a revelat un adevăr trist. Cum găseşte un cioban o oaie în vârful muntelui? Acceptabilă.

 

Amurgul a consemnat şi primul foc de tabără la înălţime. Acum că aveam o vatră cumsecade, ceva lemne uscate şi mai ales ştiam ce-i poate pielea Monei, am făcut un foculeţ simpatic şi ne-am aşezat de jur-împrejur, cu cerul înstelat deasupra, dar lege morală ioc.

 

dsc02643

 

A urmat o sesiune ad-hoc de povestiri amuzante din biografia personală. Ne-am propus să le istorisim celorlalţi cea mai mare trăsnaie a vieţii noastre de până atunci. Fiindcă eram mai bătrân şi ceilalţi doi se temeau probabil că nu rezist prea mult şi mă ia fie somnul, fie prostata, am povestit eu mai întâi despre prima mea iniţiativă antreprenorială.

 

Prin clasa a patra am primit cadou de la prieten o carte de bancuri cu Bulă. Pătrată, roz, cu hârtie de ziar, perfectă pentru prima mea idee de afaceri. Am furat din servieta lu’ tata o jumătate de top de hârtie A4 şi-un capsator şi, timp de o săptămână, în cele două ore în care se presupunea că dorm dup-amiaza, copiam de mână, pe hârtie, bancuri. Apoi numerotam sârguincios paginile şi le capsam, încropind ceea ce în intenţiile mele s-ar fi putut numi o revistă de umor. Am scos un prim număr de opt pagini în tirajul de zece exemplare pe care le-am vândut apoi colegilor de clasă, la preţ modic – 3 lei. Avea şi un titlu năprasnic, dovadă a inteligenţei şi inventivităţii pe care şi acum le am: „Să râdem cu Bulă“. Aproape toţi colegii şi-au sacrificat banii de gume Turbo şi bomboane de dragul produsului meu editorial, numai că una dintre fete m-a pocnit în moalele capului: „să ştii că bancurile tale nu sunt bune, ai păcătuit că ni le-ai dat, o să te bată Dumnezeu“. Toată ziua numai asta mi-a răsunat în cap. Cum s-au terminat orele, cu banii strânşi pe cele zece exemplare m-am dus glonț la biserica din cartier. Am cumpărat două lumânări, am aprins una la Vii, una la Morţi, am pus restul de bani în cutia milei şi am plecat spre casă cu sufletul uşor ca un fulg. Sau ca un buzunar gol.

 

Văru a continuat cu o povestire despre incontinenţa urinară la grădiniţă. Atunci când grădiniţa e la sat, e prevăzută cu o curte mare, pomi mulţi şi educatoare tolerantă, mai treacă-meargă. Dar ce te faci când rubedeniile de la malul mării te invită în însorita Constanţă, iar tu eşti învăţat cu ridicatul de picioruş la fiece tufă când te loveşte fiorul nefiresc al rinichilor? Nimic. Îţi vezi mai departe fericit de viaţă şi schimbi copacii cu panourile de metal de la staţiile de tramvai sau cu stabilopozii din port despre care ai convingerea fermă că sunt oase de dinozaur.

 

Ajunşi în acest moment al serii, cu inima uşurată de gesturile confesive şi oarecum roşii la faţă de jenă, eu şi văru’ ne aşezăm liniştiţi lângă foc şi aruncăm o privire spre stele. Aşteptăm o bucată de vreme. Nimic. Ne dăm ceva ghionturi, fluierăm a pagubă, îi aruncăm priviri cu subînţeles lui D. Ciuciu. Tăcere mai adâncă decât a lui Vanghelie când i s-a cerut să conjuge verbul a fi. Îmi dreg glasul şi preiau iniţiativa dialogului.

— Ei, Alex, acum că noi ne-am făcut de râs şi ţi-am povestit cele mai penibile momente din viaţa noastră, cele mai trăznite lucruri pe care le-am făcut, urmezi tu.

— Păi… Eu… Nu…

— Hai mă, că nici nouă nu ne-a fost uşor, transpiraţia a săpat albii adânci pe fruntea noastră, să ştii. Suntem alături de tine. Bagă. Narează.

— Păi nu prea am făcut chestii trăsnite. Deşi totuşi…

— Aşa, vezi că poţi, ştiam noi că trebuie să fie ceva, toţi călcăm strâmb, toţi facem alegeri ciudate-n viaţă pe care le regretăm mai apoi din plin. Hai, povesteşte sincer, suntem aici, înţelegători. Care zici că-i cea mai mare trăsnaie a vieţii tale de pân-acum?

— Sincer… Ăăă… Că am venit cu voi pe munte-n tura asta.

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta

Jupânu' Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *