Trei virgini pe munte – capitolul 1

În care se arată cum trei virgini într-ale muntelui pornesc în aventura vieţii lor într-un tren de Petroşani cu aromă de praz, încearcă fără succes să facă trafic cu bere şi-şi pun pe foc hârtia igienică

 

Întâmplările pe care urmează să le citești sunt reale și reprezintă cel mai limpede exemplu de AȘA NU pe munte. Dar cine n-a fost tânăr, nu a crezut că mută munții din loc și nu e-n stare să facă lucruri mărețe pe care nimeni nu le-a mai făcut pân-atunci? Mentalitate de virgin cum ar veni. Virginul nu prea are habar cu ce se mănâncă lucrurile, dar e sigur pe el. Face greșeli cu zâmbetul pe buze. E convins că poate mai mult decât e-n stare de fapt. Și, mai ales, are un zâmbet larg și tâmp pe față. Am fost și eu virgin într-ale muntelui și, prin vara anului 2007, alături de văru-meu, Edi, și unul dintre prietenii lui, Alex D., ne-am hotărât să ne inițiem, folosind pentru asta cel mai blând munte înalt cu putință – Parângul.

 

Fiindcă eu aveam 23 de ani (spre deosebire de tovarășii mei care abia serbaseră majoratul), o slujbă relativ bine plătită, multe hărți și kilograme care se scriau cu trei cifre am devenit automat conducătorul expediției. Inițial am cochetat cu creasta Rodnei. Era rost de aventură, depărtare, vreo 70 de kilometri la peste 2000 m altitudine. Numai că-n acel an natura a avut o altă părere și-a turnat la ploi peste bucata de nord a țării încât de bună voie și siliți de-mprejurări am spus pas. Mi-am recalibrat gipiesul mental și-am zis că Meridionalii îs cei mai potriviți pentru a ne-ntoarce bărbați. Bucegii însă păreau prea bătuți de tocurile doamnelor, prea la îndemână, prea cu peturi goale pe ei. Făgărașul avea un ce anume care-mi provoca fiori. (Încă-l mai are, încă-l mai simt. Probabil mă trage curentul de la tunelul Bâlea.) Retezatul mi se părea departe și prea pietros pentru gustul meu, mare amator de pajiști alpine și floricele. Așa că soluția salvatoare a apărut cumva firesc – Parâng. Are peste 2500 de metri, dar n-are trasee cu lanțuri. Are vârfuri care-ți scot sufletul, nu și pasaje unde să-ți rupi gâtul. Are lacuri glaciare, praguri, hornuri, căprițe (la asta recunosc că am rezonat cel mai mult), dar în principiu nu poți păți mare lucru pe-aici. Minunat! Cum ceilalți doi, văru și D., nu au avut nimic împotrivă, Parângul a căpătat unanimitate de voturi. Numai că na, eram virgini, eram trei și unde-s trei puterea crește, eram în stare de mult mai mult, așa că ne-am propus să facem și creasta Căpățânii. Ce mi-e de la Jiu la Olt? O sută și ceva de kilometri amărâți acolo, nimica toată.

 

Au urmat apoi bagajele. Rucsacul meu proaspăt de 90 de litri s-a dovedit aproape neîncăpător, fiindcă am început să torn la haine cu nemiluita (toate de bumbac, proastă idee!), conserve (idee de asemenea proastă, dar măcar oleacă mai gustoasă decât bumbacul), oale și fel de fel de alte nimicuri care m-au făcut să dau cântarul peste cap și să-l fac s-o ia la goană ca un apucat. Oricât ai fi de bine clădit, zdravăn, în putere, parcă 35 de kilograme de bagaj sunt cam multe. Dar nu mă speriam eu dintr-atâta lucru. Am zis bogdaproste că-i încăpător rucsacul și m-am rugat să nu mă lase mușchii la greu. Văru-meu în schimb a avut o abordare ușor diferită. A alocat pentru achiziția de rucsac un buget minuscul cam ca acela al învățământului, motiv pentru care soluția cea mai bună a însemnat o chinezărie de la magazinulcudetoate din sat. Chinezăria nu era extrem de încăpătoare, așa că toate bagajele s-au făcut pe potriva spațiului și-ntr-un final a ajuns la ceva mai puțin de 20kg. Plus un caș afumat. Omenește, nu ca tembelul de mine. D s-a plasat undeva între noi, de dragul păcii universale la care-l predispunea religia penticostală. Și astfel într-o glorioasă seară de iulie în care țânțarii mișunau prin București mai ceva decât jandarmii pe stadioane, cei trei virgini într-ale muntelui s-au suit într-un accelerat de Petroșani cu gândul că lumea nu va mai fi niciodată la fel după isprăvile lor glorioase.

 

Pe la 7 dimineața, după vreo 11 ore de mers și nervi tocați de copii cu stomacul dat peste cap și olteni pentru care prazul e lucru sfânt (dovadă respirația), am coborât în gara din Petroșani. Răcoare, răcoare, fapt care nu ne-a împiedicat să ne facem selfiuri la gambe cu pielea de găină la înaintare. N-am apucat bine să ne dăm jos, că deja avem o problemă. Chinezăria lu văru pare că n-ar avea chef de drum și deja s-a descusut pe la colțuri. Nu-i nimic, în cei 90 de litri full ai rucsacului meu se găsește o micunealtă secretă (părinții cu Disney Junior în grila de programe știu despre ce vorbesc) – o papiotă. Mare, dotată cu ac, aventura, strigați ura! Văru își pune la bătaie talentul de Penelopă și-ncepe să-nnădească la Beijingul de umăr. Timp suficient pentru noi să dăm o raită pe la unicul magazin din gară, de la care am procurat ambrozie – termenul corect politic pentru bere Hațegana, la pet de 2 litri, că doar treizecișiceva de kile de cărat erau oricum multe și unde-a încăput mia merge și suta. Altă greșeală de manual pentru care ar fi trebuit să se supere cineva pe noi și să ne trăznească, căci nu bei după drum, nu cari ca idiotul litri întregi de alcool pe creastă, dar zi-ne virgini și pace.

 

Următorul pas a fost să găsim drumul către telescaun. Am căutat vreo două secunde marcaje pe stâlpii de curent de la gară, am întrebat vag un om al străzii ce și cum (singurul biped semi-treaz care ne-a ieșit în cale) și am ajuns la concluzia că varianta cea mai sigură e taxi. Urmau zece zile de snopeală pe munte, meritam și noi atâta răsfăț, o plimbare de 7-8 kilometri cu Loganul pân la stația de plecare a telescaunului. Zis și făcut, ajungem aici teferi și ne minunăm de ce se arată în fața ochilor – o despicătură piezișă prin pădure, punctată ici-colo de stâlpi de care atârnă cabluri și scăunele roase, ruginite, bătute de vânt, aninate de te și miri că stau.

 

dsc02465

 

Văru a avut primul moment de îndoială și-mi invocă cele câteva zeci de ani pe care, teoretic și potrivit speranței de viață din România, le-ar mai avea de trăit. Plusează la sentiment cu copiii nenăscuți și durerea mătușă-mii care l-ar vedea făcut poster la știrile de la ora cinci, pe ultimul drum cu telescaunul ăsta. Încerc să-mi iau în serios rolul de conducător al echipei și să-l îmbărbătez cum se cuvine – îi dau o gură de Hațegana. Apoi îi explic că există revizii tehnice, treburi serioase pe care le fac oameni serioși care nu se joacă deloc cu siguranța turiștilor, astfel încât nu ne paște niciun pericol. Și tocmai pe când pledoaria mea pentru siguranța absolută a instalațiilor pe cablu era în toi, din clădirea telescaunului iese un domn în pijamale, cu ochii cârpiți de somn, care-l strigă pe un altul, mai corpolent și purtător de maiou și-l pune la treabă. Tipul corpolent ia un baros și-ncepe să lovească sonor, dar cam în doru lelii, în niște roți din zona de pornire a telescaunului. Mă apropii cu diplomație și-ntreb dacă e vreo problemă, dacă instalația funcționează, dacă așa și pe dincolo. Tipul solid îmi aruncă o privire încruntată și mă lămurește: se face revizia tehnică de fiecare dimineață. Aha, 1-0 pentru mine, am avut dreptate, lucrurile se fac serios și cu simț de răspundere în țara asta. Așteptăm încă vreo 5 minute, după care barosul e lăsat deoparte și corpolentul îi strigă primului tip în pijamale liniștitoarele vorbe: „Hai, bă, că cre’ că ține și azi!“ Nu iau în seamă culoarea brusc verzuie a tenului lu văru-meu, fac abstracție de ochii lui mari, umezi și panicarzi, și-aștept relaxat s-apese cineva pe butonul de pornire și să urcăm mai iute.

 

Mai trec vreo două ore de așteptare febrilă și pe la zece mașinăria infernală se pune în funcțiune. Mereu m-a stresat sincronizarea la plecarea cu telescaunul. Să stai pe poziție în dreptul liniei, să aștepți să vină un scăunel metalic, dar șubred, dindărăt și să mai și crezi că te va duce în siguranță mult mai sus… E treabă mai puțin probabilă decât un bilet pe cinşpe partide la pariuri. Și totuși lucrurile au mers bine, semn că baroasele matinale și-au făcut treaba și-n ziua cu pricina. După ce ne-am pomenit aninați sus pe cabluri la zeci de metri buni de pământ s-a lăsat o liniște absolută. Nu se auzeau decât vagi scârțâituri ale instalației de transport pe cablu, plus oftaturile discrete, dar constante ale lui văru-meu, care foarte probabil regreta multe – că nu s-a urcat singur de pildă, ci-mparte scăunelul cu un hipopotam (recte eu), că n-a stat cuminte acasă la un joc video cinstit, că n-a apucat să combine vreo actriță de Hollywood și moare așa de tânăr și virgin, din-astea. Negăsind altceva mai bun de făcut, număr stâlpii – efect garantat ca la oi plus măgar în miez de noapte. Mai-mai să-mi pice capul de somn, urmărind vag cu coada ochiului șerpuirile duioase ale drumului care urcă spre Parângul Mic, când deodată observ că se deschide zarea, văd relee, văd oameni, văd Cârja, formidabilul bastion vestic al crestei Parângului despre care știam că-i primul vârf de peste 2400 m din partea asta și c-o să-mi scoată sufletul. Gata cu somnul, gata și cu liniștea, fiindcă ne scoborâm teferi, ne recuperăm și bagajele, facem un recensământ rapid al trupei, 1, 2, 3, și pe-aci ți-e drumul. Sau nu. Fiindcă de undeva din clădirea salvamontului ochiul vigilent al unei doamne la vreo 50 de ani veghează. Și, probabil acționând proactiv pentru a nu avea bătăi de cap mai târziu, suntem toți trei luați la puricat. Încotro merg băieții, cine v-a făcut bagajele în halul ăsta, întrebări din-astea benigne de femeie rea. Noi nu înțelegem prea bine ce se petrece, nici de ce nu stăteau bine izoprenele deasupra. Doamna ne explică lucruri legate de cât de compact trebuie să avem bagajul, cum să fie distribuite kilogramele, cum și la ce să avem acces mai întâi, ne scoate pelerinele la îndemână fiindcă cerul e suficient de acoperit încât să credem că la București Busu a plâns mult. După zece minute de muștruluieli și redistribuiri de bagaje (da, trebuie să recunosc încă un exemplu de așa nu, văru-meu ducea o PLASĂ în mână!), doamna ne urează drum bun, în speranța că nu vom suna la 112 și deci nu ne vom revedea. Încheie cu o palmă amicală peste fund, iar noi îi împărtășim dorința de a nu ne mai intersecta căile, respirația și aurele.

 

dsc02500

 

Prima bucată de drum de la capătul telescaunului spre Vârful Badea se desfășoară pe ceea ce iarna reprezintă o pârtie, iar vara un plan înclinat bolovănos. Metrul și transpirația, pasul și gâfâiala, dacă așa va fi tot drumul cred că cei peste 100 de kilometri de creastă la care sperăm vor intra de urgență la apă. Preț de vreo zece minute bag ochiu-n pământ și capu-ntre urechi și trag ca boul în jug spre poalele Parângului Mic, calculând în cap cam cum se descompune greutatea normală și aia tangențială. Nu ajută, și mă gândesc că foarte probabil există o lege a compensației pe lume. Multă vreme mi-am râs și am făcut glume nesărate pe seama planului înclinat și-al coeficienților de frecare, doar că acuma i-a venit rândul și dumnealui să-și râdă de mine. Ajungem după aproximativ douăzeci de minute la o răspântie. În stânga drumul urcă pieptiș către Parângul Mic, înainte și ușor la dreapta ne înscriem pe o potecă bună de încinge muntele, care aproape că merge constant pe curba de nivel, urcând abia către final într-o înșeuare care ne scoate în creastă. Alegem varianta a doua atrași de mirajul unui fruct exotic din care nu mai gustasem niciodată până atunci – afinele. Coasta muntelui este plină, așa că lăsăm rucsacii din cârcă și trecem la o arare metodică a zonei cu efecte de Twilight. După ce ne facem toți cu limbile mov și buricele degetelor fuchsia (termen folosit de dragul cititoarelor, pentru a le convinge că nu-s chiar atât de ignorant într-ale culorilor) ne continuăm drumul. Norii parcă s-au mai risipit un pic, călcăm apăsat și facem ochii roată. Deci așa arată muntele! Multe stânci, pietricele mari și mici, ici-colea câte-un tufiș, ah ce-mi vine să mă… bucur de așa o frumusețe copleșitoare. Undeva în depărtare spre vest ni se pare că zărim Retezatul, iar D. începe să ne povestească turele pe care le făcuse cu tatăl lui cu un an înainte pe acolo. Și-am ajuns și la Bucura, și-am urcat un vârf cu P, și erau lacuri multe. Eu și văru-meu, cu ochii pierduți în zare nu reușim să formulăm decât o singură întrebare inteligentă: Și-a fost greu?

 

dsc02512

 

Cum eram obosiți, nedormiți și deja trecuse de prânz, iar vremea nu se hotăra dacă să stea locului sau nu, ne-am gândit ca pentru acea primă zi să optăm pentru o variantă scurtă, cu campare undeva în preajma lacului Mija. Poteca, marcată cu punct galben, se desprinde spre stânga, lăsând banda roșie a crestei să-și vadă mai departe de urcuș. Continuăm pe curbă de nivel urmând un soi de brână vag descendentă, traversăm o căldare pietroasă, dăm de un mic izvor și ochim câteva locuri de cort clasa-ntâi.

 

dsc02526

 

Acilea e de noi. A urmat distracția cu cortul, pe care nu-l mai montasem decât o singură dată, în parc la Plumbuita, cu nevastă-mea. Ca să fiu sincer, de fapt ea îl instalase de una singură și la cele enșpe mii de întrebări ale ei dacă am priceput ce se face, cum vine treaba, unde prind chinga, ce fac cu bețele, am dat din cap aprobator și autosuficient. Ce, eram fraier să-mi arăt necunoștința în fața unei femei? Așa că iată-ne cu bețele-n iarbă, supracortul pe o piatră, cortul înfofolit prins de niște jnepeni, frecându-ne care mai de care în locurile cele mai dragi și mai moi și neștiind prea precis cum să procedăm. Până la urmă bețele se dovedesc a fi prietenoase și aproape că se lungesc singure, scoțând câte un clanc-clanc metalic pe măsură ce micile segmente se prind unele întra-altele. Apoi am un flash-back salvator care mă dumirește că bățul strâmb nu e stricat, n-are nimic, așa trebuie el să fie și delimitează veranda din față. Încet-încet căsuța noastră prinde contur și după vreo două ore de parlamentări & lamentări de care muntelui nu-i pasă (dovadă că începe ploaia) reușim să punem și noi cortul. Momentul trebuie udat cum se cuvine, așa că ne înțelegem rapid din priviri că o Hațegana trebuie sacrificată de urgență. Caut la mine… ciuciu. Văru caută și el – dă doar de găuri în chinezăria lui și se-apucă să facă pe Singer-ul, cosând la foc automat. D scotocește pretutindeni, nimic, clipă în care ne pălește o revelație, epifanie, înțelepciune milenară, spuneți-i cum vreți, și-nțelegem ce-a vrut să zică doamna de la salvamont care ne rearanjase bagajele lângă stația telescaunului. Cuvintele ei ne răsună în creieri mai limpede ca Ozana lui Creangă: n-aveți nevoie de ASTEA, rămân AICI. Și astfel duse au fost speranțele noastre de a ne lăsa copleșiți de binecuvântările malțului la peste 2000 de metri. Adăugăm un creștinesc „sta-ți-ar în gât berile noastre“ și degustăm apa izvorului din apropiere. Dacă 99% dintr-o bere e apă, înseamnă că e ca și cum aproape c-am băut ca porcii, nu?

 

dsc02564

 

După-amiaza continuă tihnit fiindcă ploaia se oprește, iar noi încercăm un soi de organizare a îndatoririlor în tabără. Preiau ad-hoc titulatura onorifică de conducător și-ncep să deleg sarcini. Vere, tu aduci apă și aranjezi prin cort. „Mda, cum să nu, și-mi coși tu rucsacul“, vine răspunsul prompt. Are dreptate, n-am ce comenta, așa că trec la al doilea tovarăș. Alex, tu te ocupi de mâncare. Omul dă din cap aprobator, pare că are privirea pierdută în timp ce vorbește la telefon. Bun, îi preiau eu și sarcinile lui. Ce bine-i să fii șef și mai ales să te impui, să bați cu pumnu-n masă autoritar. Cu un boost de self-esteem considerabil, îmi suflu mânecile, fac ordine rapid prin cort, aduc două sticle de apă și hai să vedem cu primusul ce și cum. Cu montarea cortului a fost ce-a fost, dar să pornești un primus, virgin și el, e treaba dracului. Mai ales când bate vântul la 2000 de metri, e umezeală în aer, și ai incertitudinea tot mai agasantă că n-ai înfipt bine butelia în muștiucul prevăzut cu pălărie de arzător în vârf. După vreo jumătate de cutie de chibrituri prăpădite și afișarea unui chip la xerox cu al fetiței din povestea lui Andersen, reușim să aprindem și primusul, reglăm flacăra la tărie maximă și punem la foc o oală, singura oală a tuturor, cu vreun litru de apă. Pentru că ciorbă, pentru că foame, pentru că vrem să ne mințim frumos, amăgindu-ne că reclama la knorbiță nu e apă de ploaie. Trece un sfert de oră, trec două, trec toate sferturile de oră dintr-o oră și apa abia dacă schițează câte un bolboroc timid, de sugar căruia-i dau incisivii și face spume la guriță. Deci mâncăm și noi ceva sau așteptăm toată ziua cu acatiste-n mână în speranța că se milostivește propanul de noi și-i dă talpă pe gaz? Mai stăm ce mai stăm și-ncep chicotelile. Auzi, îmi zice văru-meu, ăsta-i primus de făcut ceai la furnici? Exagerează. Eu l-aș încadra la categoria purice.

 

Punem de-un consiliu de război, fiindcă aici e treabă pe viaţă şi pe moarte. Ori găsim o cale să fierbem apa aia şi să dăm un rost ontologic pliculeţelor de supă, ori ne dăm jos de pe munte că şi-aşa i-am făcut umbră degeaba pân-acum. Numai că una dintre calităţile virginului este neînfricarea. Aşa că ne facem rapid un plan şi trecem în revistă toate lecturile cu oameni plasaţi în sălbăticie prin care am trecut în anii de şcoală. Ni se perindă prin minte Robinson Crusoe, Doi ani de vacanţă, Tarzan şi Jurnalul lui Carol I, proaspăt ajuns în Principatele Române. Ne dăm seama brusc că-n vremuri imemoriale se inventase apa caldă, nu şi primusul, şi că pentru o aşa treabă avem nevoie doar de darul lui Prometeu. Găsim o vatră încropită, căutăm niscaiva bucăţi uscate de jnepeni – sunt cu duiumul, nu e nevoie să ne atingem de vreo plăntuţă. (Disclaimer necesar: în ciuda prostiilor fără margini pe care le-am săvârşit atunci, vă garantez că nicio plantă sau vreun animal vertebrat nu a avut de suferit!) Numai că e umezeală multă, lemnele nu ard cu una cu două, beţele de chibrit îşi dovedesc limitele clare şi avem nevoie de ceva uscat. Ceva hârtie de ars. Ceva hârtie… Hâr-ti-e… Da. Evrika! Posedăm aşa ceva sub formă de sul. Numai că ne pocneşte o dilemă majoră: dacă ardem hârtia igienică pentru scopul nobil de a mânca, n-o să mai avem cu ce să ne ştergem. Dacă n-o ardem, n-avem ce mânca, deci nici ce şterge, deşi am avea cu ce. Concertul de maţe goale în la minor ajunge la un allegro cât se poate de tropo, aşa că trecem de orice remuşcare, ne gândim că şi brusturii or avea un rost pe lume la o adică, dă şi Mona o mână de ajutor s-o ia focul din loc mai repede, şi-n nici două minute apa fierbe şi ciorba-i gata, întru mulţumirea noastră culinară, şi spre întristarea oalei care devine neagră. De supărare şi nu numai.

 

dsc02565

 

La felul doi apelăm din nou la fiertură şi plicuri pentru un piure. Dar crezi că-i uşor lucru să mesteci în oala plasată deasupra unui foc pe care NU îl poţi da mai încet? Nu este. Evident, piureul face cocoloaşe, mă precipit ca nevastă-mea când vin ai mei în vizită şi nu-i mâncarea gata, amestec la turaţia maximă pe care mi-o permite încheietura mâinii şi urlu de urgenţă la văru să mai toarne apă. Văru se execută şi fleoşc, parcă s-au rupt zăgazurile de la Vidraru, şi-n loc de piure ne-am ales cu o ciorbă de fulgi. Nu-i nimic, iau o decizie rapidă & corectă şi-l rog pe D. să mai dea un plic ca să omogenizăm niţeluş lătura. Omul se precipită, caută febril în rucsac, îmi întinde un plic argintiu pe care nu scrie nimic, îl desfac, torn şi admir culoarea uşor diferită de gălbuiul iniţial. Hait! Oare ce formă de alien culinar se obţine când torni fulgi de fasole într-o tentativă de piure leşinat? Tovarăşilor mei nu le dezvălui mişculaţiile din oală şi hibridizarea involuntară, numai că avem de-a face tot cu o consistenţă de borş bleg. Nemairiscând desfacerea unui al treilea plic care cine ştie ce-ar mai fi putut conţine, am ideea să îngroşăm scârbo-fleaşca cu bucăţele rupte de pâine. Ceea ce, într-un final, s-a şi întâmplat. Desfacem şi-o conservă, având proasta inspiraţie să scurgem zeama cărnii în iarbă – magnet instant pentru un sobor de furnici care s-au strâns la ospăţ şi ne-au făcut pe noi să migrăm sensibil mai încolo. Împărţim porţiile frăţeşte cu lingura (una la mine, una la văru, una la mine, una la Alex, una la mine… şi tot aşa) după care mă uit cu ochii mari cât China la reacţia celor doi. D. ia castronul pe repede-nainte şi-ncepe să concaseze la foc automat. Mi se pare că-i zăresc nişte gâlci vagi şi-o grimasă de nedumerire, dar nu comentează nimic. Edi, în schimb, e mult mai tacticos, îşi foloseşte toate cele 5 simţuri ale speciei pentru a testa „garnitura dubioasă“ şi conchide sec: „Vere, mâine gătim noi!“ În acel moment am învăţat o filozofie de viaţă extrem de preţioasă – când vrei să scapi de-o sarcină de care n-ai chef, dă-ţi toată silinţa s-o îndeplineşti cât mai prost, ca să nu mai fii solicitat şi-a doua oară.

 

După masă curăţăm vesela aplicând tehnica eficientă denumită generic linca-linca-cu-degeţelul, strângem toate gunoaiele, văru, ca o gospodină responsabilă, se aşterne la cusutul chinezăriei, eu aranjez prin cort sacii de dormit pentru somn, în vreme ce Alex, cu privirea pierdută, probabil îşi face procese de conştiinţă pentru că a ales să vină cu noi. Se lasă ceaţă şi frig, aşa că pe la 21 ne-nghesuim cu toţii în căsuţa de pânză. Se-aude sunet de fermoar, veranda e închisă, vântul bate ca Moartea din Carpaţi, ne înghesuim în saci şi-ncepe distracţia. Mie mi-e bine, D. pare şi el relaxat, văru-n schimb produce un clănţănit constant din molari. Îi pun mâna pe frunte pentru o verificare scurtă de febră – n-are. Îl întreb dacă e obosit, dacă e speriat, dacă are vreun atac de panică, dacă suferă de vreo boală ruşinoasă de care nu ne-a spus. Neagă cu vehemenţă şi, cu ultimele puteri, îmi zice: „Vere, ce boala eşti aşa de bătut în cap, mor de frig în sacul ăsta.“ Mister elucidat complet când aflu că sacul de dormit a fost achiziţionat din acelaşi loc ca şi rucsacul, c-a costat cât o pungă de seminţe, că e produs de fiinţe cu ochii oblici şi că are temperatura de confort la 25 de grade! (Nu prea înţeleg cum vine chestia, din moment ce la 25 de grade se poate dormi bine-mersi neînvelit.) Gândim pe loc o strategie de supravieţuire a bietei mele rubedenii înţepenite de frig, aşa că facem nişte mici permutări cât să-l băgăm la mijloc. O poză cu fesurile pe cap (cadru din Brokeback Mountain, partea a doua) şi hai la somn. Mă foiesc o vreme, oboseala drumului, calitatea mâncării gătite de mine şi mirosurile care-ncep să plutească prin cort (da, nu ne-am spălat decât mâinile înainte de masă) conlucrează la o mică insomnie. Când dau s-adorm după vreo oră, trosc cu tâmpla în ceva tare ca piatra. Iniţiez un dialog pentru a mă dumiri ce şi cum.

— Vere, de ce e bocnă perna ta?

— Care pernă?

— Chestia aia betoană pe care-ţi sprijini tu căpăţâna.

— Păi nu e pernă, e o cutie.

— Dezvoltă.

— E o cutie etanşă.

— Scopul şi durata vizitei unei cutii etanşe în cortul nostru.

— Păi unde voiai să pun mâncarea, în bocanci?

 

Panică majoră. Mă hotărăsc să-l iau cu binişorul.

 

— Vericu, ştii tu că falnicii noştri munţi rezultaţi cu sute de mii de ani în urmă prin încreţire şi orientaţi cu vârfu-n sus au nu doar vegetaţie, ci şi faună?

— Îhî.

— Şi mai ştii tu că prin fauna asta se numără şi un mamifer omnivor, asemenea oamenilor, doar că niţel mai blănos, mai brun şi mai greu, juma de tonă gen?

— Îhî. Ursul.

— Şi dacă ştii că există un asemenea animăluţ simpatic (gata, îmi pulsează o venă, devin coleric), de ce mama ei de viaţă bagi mâncarea-n cort, s-o miroasă ăla, să ne ardă vreo două labe şi mai ales să ne distrugă bunătate de cort pe care mi-am dat un salariu întreg, nu l-am luat ca tine de la magazinu’ cu de toate?

 

Ne mai certăm amical o vreme, el mă ameninţă că mă trage de barbă, eu că-i vâr pastă de dinţi în urechi, el o ţine una şi bună că n-are cum să urce ursul la 2000 de metri, ce-i bolând (moment în care-mi dau seama că noi urcasem la 2000 de metri, deci avem această calitate), eu apelez la înţelepciunea ancestrală a poporului român cu paza bună şi primejdia rea. Adormim bodogănindu-ne, peste noapte nu ne vizitează nici urmă de urs (deşi, după cum am aflat ulterior, putea foarte bine s-o facă) şi dormim toţi trei duşi, ca-n sânul lui Avram. Sau al Nicoletei Luciu, după operaţie.

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta

Jupânu' Written by:

10 Comments

  1. DanielaG
    October 14, 2016
    Reply

    Savuros articolul!

    • Jupânu'
      November 1, 2016
      Reply

      Mulțumesc, Daniela, sper să-ți placă la fel de tare și episoadele viitoare.

  2. October 17, 2016
    Reply

    Frumos scris, mi-a plăcut

    • Jupânu'
      November 1, 2016
      Reply

      Mulțumesc mult, Oana.

  3. Veronica Dinu
    October 17, 2016
    Reply

    Vai, cât am râs! Mara la un moment mi-a spus: „Măi, mai încet!“, iar Cătă m-a întrebat la ce mă uit. Parcă am reciti un pasaj din „Trei într-o barcă“. Aștept Capitolul 2!

    • Jupânu'
      November 1, 2016
      Reply

      Mă bucur, Vero, că v-au amuzat pățaniile. Iar comparația cu Jerome K. Jerome mă onorează. Sau îl onorează. :))

  4. November 1, 2016
    Reply

    Posibil ca ursul sa fi degustat si el din supa-crema-zeama-lunga si apoi sa fi renuntat? :)
    Alfel, enciclopedia lui “asa nu” pe munte. Doar umorul e la “asa da” :)
    Excelent articolul!
    Chapeau, Jupane!

    • Jupânu'
      November 1, 2016
      Reply

      Mulțumesc frumos! Continuarea – cât de curând.

  5. June 6, 2017
    Reply

    Uite ca am ajuns asta pagina despre Excursie in Parang, din Petrosani , cautand despre parang.
    Acum ce sa zic ca faci treaba super. Te invit sa vezi si saitul http://cazare-maramures.net o
    pagina despre judetul maramures. Mult succes

    • Jupânu'
      June 6, 2017
      Reply

      Mulțumesc frumos pentru aprecieri și sugestie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *