Cu salvamontu’ prin Latorița

Pe lumea asta există poteci pe care le faci când îți tună și altele pe care le parcurgi când trebuie. Pronia divină, universul, îngerul păzitor al munților și-al celor care le calcă potecile au grijă să-ți scoată-n cale pe cine și când trebuie. Așa au stat lucrurile și cu noi într-un weekend târziu de septembrie, când am ajuns la Iezerul Latoriței și Cascada Moara Dracilor la braț cu o echipă de patru salvamontiști.

 

img_0224

 

Scurt preambul. Munții Latoriței fac parte din grupa Parângului, adicătelea se numără printre masivele cu altitudini de peste 2000 de metri care-și fac veacul între Olt și Jiu. Numai că stau în umbra altor grupe de munți, mai înalte sau mai faimoase. Când ai de luptat cu crestele și lacurile Parângului, cu cetățile dacice ale Șureanului, cu Păltinișul Cindrelului sau cu Munții Căpățânii care lovesc sub centură cu spectaculoasa Builă, șansele de a atrage turiști sunt la fel de mari ca ale mele să rezist în ring 3 minute cu Tyson. Mare păcat, fiindcă locuri frumoase în Latoriței sunt multe, iar masivul, spre deosebire de altele mai izolate, oferă căi de acces interesante.

 

img_0127

 

Ținta? Iezerul Latoriței, pornind de la cabana și lacul de acumulare Petrimanu. Aflat la 1530m altitudine, Iezerul Latoriței este adeseori considerat cel mai jos lac glaciar din România. Obiectiv opțional: Cascada Moara Dracilor. Potecă foarte clară spre aceste destinații nu a existat niciodată – pe hărțile mai vechi ale lui Gheorghe Ploaie apare figurat un drum punctat. Marcaj nici vorbă. Așa că am căutat pe net și alte forumuri montane, am dat de oameni care-au fost prin zonă și-au supraviețuit cât să-și povestească pățaniile și am cerut informații de la fața locului. N-am stors multe indicații, dar tot e mai bun ceva decât nimic.

Drumul spre Petrimanu e simplu. Din Valea Oltului cotești spre Brezoi, apoi ții drumul de Voineasa până când în Valea Măceșului cotești la stânga spre Ciunget. După Ciunget asfaltul continuă spre lacul de acumulare Petrimanu.

 

img_0223

 

Asfalt e mult spus, se parcurge un drum îngust care se strecoară prin Cheile Latoriței și care-n vremurile dominate de tovarăși a fost asfaltat. Acum arată destul de rău, dar totuși se poate parcurge cu orice mașină. În plus, n-ai niciun motiv să piști frenetic accelerația, deoarece oriunde te uiți în jur dai de minunății. Mai un perete vertical de stâncă, mai o cascadă zglobie, mai o albie de râu precum copăițele de lemn de la țară. E genul de drum pe care l-ai tot face doar de dragul lui și unde-ți vine să te oprești din zece în zece metri. La Cascada Apa Spânzurată, de pildă.

 

img_0221

 

La Petrimanu ajungem spre prânz, puțin după 12, îl cunoaștem pe cabanier (Ion Niță), ne luăm în primire camerele și-i spunem încotro am vrea să mergem. Omul se arată sceptic – nu ajungeți sigur. Dar vorbiți cu dânșii, poate vă iau cu ei. Ridicăm privirea din pământ și vedem că apelativul „dânșii“ desemnează un grupușor de patru salvamontiști. O doamnă zveltă, alți doi tineri și-n putere, plus încă un nene o idee trecut de prima tinerețe și care posedă, vorba lui Dan Teodorescu, un început de chelie, un început de burtică. Adopt de urgență moaca milogului entuziast și-i iau cu binișorul: am vrea… dacă s-ar putea… știți… și noi… la lac… la cascadă… Oamenii nu pierd prea mult vremea cu discursul meu la ciupeală, ne fac o inspecție sumară să vadă că avem bocanci, formă fizică decentă și-o mașină cu gardă mai înaltă, și ne zic scurt: Haida!

 

img_0170

 

Ne gândeam că nu ne va fi ușor să ținem pasul cu un salvamontist, dar primul șoc îl am la volan. Nici automobilistic nu prea pot ține pasul cu ei. Au un SUV clasic, cu gardă mare, reductor, tot ce trebuie, iar bietul nostru Yeti gâfâie din greu peste șleauri și geme când pe dedesubt, în goană, câte-un lemn sau câte-o piatră îi gădilă scutul. Mergem așa vreo 5-6 kilometri, trecem de barajul de la lacul Galbenu și ne apropiem de coada lui. Aici, în dreptul unui pod unde văd că mașina salvamontiștilor se opintește din greu, îmi dau seama că limitele fizice ale bietei mele Skode au fost atinse, așa că întorc, parchez, și-o luăm pe jos ultimii doi kilometri. Salvamontiștii ne strigă să urmăm crucea galbenă, și apoi punctul roșu pentru cascadă. Cât de greu poate fi?

 

img_0070

 

La început urmăm drumul forestier până în locul unei barăci, unde vedem și suv-ul salvamontiștilor parcat. De aici se trece apa pe un buștean lung, prevăzut cu balustradă și tangaj. Nu-i bine să zăbovești prea mult pe puntea asta a suspinelor, nu când sub tine Latorița face jogging cu păstrăvii.

 

img_0071

 

De-aici zona devine mai ciudățică, cu defrișări mari, copaci căzuți, drumuri care-ncontro și un aspect general de savană din care te-aștepți să sară la orice pas vreun leopard famelic sau o hienă lihnită. Din fericire vedem crucea galbenă din loc în loc pe câte un trunchi de copac și reușim să ținem direcția corectă spre pădure. La mare depărtare vedem și cele patru siluete colorate în roșu ale salvamontiștilor, care, după cum aveam să ne dăm seama ulterior, au făcut scurte pauze prin niscaiva rugi de mure care mărgineau gingaș drumul.

Gonim ca să-i prindem din urmă, dar ne potolim odată intrați în pădure. Aici poteca e clară, n-ai cum să o ratezi, iar marcajele proaspete se văd foarte bine. Din câte am înțeles, cu două săptămâni în urmă salvamontiștii marcaseră jumătate din drum, până la intersecția cu poteca spre Moara Dracilor, iar acum urma să termine tot traseul, până la lac. Poteca urcă destul de abrupt, mereu cu albia sensibil mai jos în dreapta. Unele pasaje sunt mai înguste și au aspect de brână, în altele mergi ca pe bulevard și ai senzația că te-ai afla în Apuseni.

 

img_0086

 

Toate bune și frumoase, dar, ca toate lucrurile bune și frumoase de pe lumea asta, finalul e brusc. Poteca se-nfundă într-o pădure deasă și abruptă, marcajele la fel. Când colo, în dreapta, dăm de figurile vesele ale salvamontiștilor care ne zâmbesc șăgalnic din albia râului înspumat și ne fac semn că marcajele o iau fix în jos, pe copaci. Să te ții distracție la coborâre. Ne prindem de rădăcini, întoarcem fața la malul de pământ, și ascultăm cuminți indicațiile. Oamenii au mare răbdare cu noi, ne iau din bețe și bagaje și ne explică fiecăruia în parte unde să punem piciorul. E un fel de curs pe repede-nainte de cocoț elementar pentru care le suntem extrem de recunoscători.

Numai că distracția abia acum începe. Salvamontistul-șef ne arată pe unde continuă drumul. L-a dus cu bună știință pe aici fiindcă e mai scurt și mai simplu, iar pe viitor cu niște lanțuri sau scări va fi bulevard. Numai că acum nu-s nici lanțuri, nici scări, doar trei zone cu stânci destul de spălate care se cuvin urcate și coborâte pe rând. Tot sectorul nu are mai mult de 100 de metri, dar dacă n-ai talpă aderentă ori îți tremură gladiolele, mai bine faci cale-ntoarsă. Cu ajutorul salvamontiștilor (serioși și dedicați, m-aș fi așteptat să facă nițel mișto de noi, dar n-a fost cazul) trecem cu bine zona și revenim la o potecă cinstită în pădure. În scurt timp ajungem la intersecția cu poteca spre Cascada Moara Dracilor, dar ne hotărâm să o vedem la coborâre, mai important fiind să găsim acum poteca spre lac, mergând dimpreună cu călăuzele noastre.

Înțeleaptă hotărâre, fiindcă la un moment dat suntem nevoiți să ne abatem mult în dreapta și să urcăm adoptând stilul d-amboulea, tăt în sus, printre copăcei. Încă vreo 20 de minute de puls maxim și ieșim într-un loc mai plat, unde și poteca pare ceva mai bătută. Alte 10 minute și se deschide o poiană imensă, verde, în care Iezerul Latoriței se lăfăie liniștit. Nu degeaba spun liniștit. Atâta liniște ca aici n-am mai pomenit nicăieri. Să tot stai să te uiți în jur la oglinda apei și să dai cu căciula-n câini de cât de frumos și pașnic e sentimentul ce te cuprinde. Pur și simplu încântător.

 

img_0111

 

Mâncăm în fugă, mai schimbăm ceva vorbe cu salvamontiștii despre felurite trasee și pățanii, după care ne despărțim. Ei încep munca și se-apucă de văruit marcaje și de curățat cărarea cu toporul, noi ne ducem mai întâi înspre cel de-al doilea lac glaciar din zonă – Violeta. Suntem preveniți că-i posibil să nici nu-l sesizăm, fiindcă între timp a fost aproape complet colmatat. Facem totuși o plimbare de jumătate de oră, cât să noroim bine de tot bocancii și să alternăm interjecțiile fleoșc și au.

 

img_0121

 

La întoarcere, vedem marcaje proaspete. Salvamontiștii s-au mișcat extrem de repede, au marcat deja o bună bucată din traseu. Semnele-s foarte clare, extrem de bine trasate, așa încât ne închipuim că vor fi folosind un soi de șablon, o matriță. Ți-ai găsit, operațiunea se face manual, iar respectul nostru pentru oamenii ăștia și treaba minunată pe care o fac crește și mai tare. Îi depășim, ei ne urează succes și ne asigură că deși-i aproape 6 după-amiaza, avem timp să vedem și cascada și să ajungem înapoi la mașină pe lumină.

De la răspântie trebuie urmat punctul roșu, peste apă, într-un balet grijuliu, din piatră-n piatră. Apoi urmează o muchie extrem de abruptă care trebuie urcată și coborâtă. După care încă o apă și-am ajuns. Nu știu de ce se cheamă cum se cheamă cascada asta, dar drumul până aici e afurisit rău. Al dracului.  Panglica de apă însă și ropotul ei îți iau piuitul.

 

img_0143

 

Ne întoarcem în poteca principală și ne pregătim de distracție. De data asta avem de parcurs cele trei pasaje dificile singuri, nu ca la dus. Mă încurajează un pic perspectiva că-n caz de vreo cădere, ceva, salvatorii sunt aproape. Așa că scuipăm în sân de frică și-i dăm înainte. Pe fund, pe brânci, târâș, prin ape, prin noroaie, mai tremurând, mai patinând. La un moment dat, agățat de o piatră, în timp ce-ncercam să-mi urc piciorul drept spre o priză, îmi dau seama că celelalte trei puncte de sprijin ale mele se transformă-n două. Atârn ca un sac de cartofi, cu stânga ținând o rădăcină și cu dreapta mâna unui prieten bun pe care-l cam lasă genunchii. Bălăngănindu-mă astfel la 4-5 metri deasupra unei ape învolburate din care ies stânci ascuțite, îmi zic că-i un prilej bun de reflexie la ce-am făcut bine și rău în viață, la trestia-n vânt care e omul șcl. Doar că, din cine știe ce ungher ascuns de ADN se trezește în mine impulsul de supraviețuire și sacul de cartofi inert se preschimbă într-o râmă care ia pietroiul la suit. Cu burta. Centimetru cu centimetru reușesc să mă târăsc până ce piciorul stâng se poate împinge în trunchiul unui copac, după care mă proiectez spre cărare cu disperarea înecatului și-mi strâng la piept soția care nici de data asta n-a rămas văduvă, ci doar își râde de mine copios. Cică n-am ce căuta pe nemarcate în Piatra Craiului.

De-aici până la mașină mai facem vreo 40 de minute. Noaptea se lasă, alături de ea și frigul, dar nu contează. Murdari, rupți de oboseală, cu hainele praf, șontâcăim fericiți că am reușit să vedem cel mai liniștit lac din țară, Iezerul Latoriței, cea mai furibundă cascadă – a lui Aghiuță, și c-am parcurs cu bine un traseu de vis. La pas cu salvamontul.

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta

Jupânu' Written by:

2 Comments

  1. Veronica Dinu
    October 8, 2016
    Reply

    Hei! Iarăși am râs cu lacrimi la poveștile tale și am lecturat cu glas tare (să știe și Mara și Cătă de ce râd de una singură) partea cu atârnatul deasupra “hăului”. Frumoasă plimbare, frumoasă scriere!

  2. alturomania
    August 7, 2017
    Reply

    Salut !
    Un nene de la cabana Petrimanu ne-a zis ca pentru a ajunge la cascada Moara Dracilor trebuie sa urcam de la coada lacului spre stanga, in sensul de urcare. Am gasit p-acolo noiste poteci, am urcat cca 1 h dar am realizat ca mergem la noroc , unele poteci se infundau, altele se ramificau in 14, etc. Ne-am intors, am facut niste burti tapene de zmeura iar la cabana i-am reprosat acelui nene ca n-am gasit drumul dupa explcatiile lui. Ne-a reprosat si el ca n-am fost atenti.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *