Suru

Scurt pe doi: Suru e cea mai faină cabană în care am pus piciorul până acum, iar cabanierul, Bogdan, un om de nota 20. Acum că-i limpede, să vedem cum am ajuns pe aici și ce-am făcut preț de un weekend.

6-7 iunie 2015. Vremea se anunța perfectă. Mă rog, asta dacă te încrezi orbește în site-uri de vreme și nu în ce vezi cu ochii pe fereastră, fiindcă în București furtunile și capriciile meteo s-au ținut lanț toată săptămâna. Cum în schimb eu fac parte din secta Martorii lui Meteoblue, am hotărât să plecăm.

Tânjeam de multă vreme după un Făgăraș nordic, fiindcă până acum nu am apucat să urc decât din sud. Mai întâi m-am gândit la un circuit spre lacul Viștișoara, Topila Baronesei, Muchia Drăgușului. Dar asta ar fi însemnat cort, și cum partenere urmau să-mi fie trei mâțe frigurelnice (dintre care una e chiar nevastă-mea) am zis pas. Așa că m-am gândit la o cabană. Citesc însă că Podragu se deschide abia pe 15 iunie, deci migrez cu planul ideilor îndrăznețe mai la vest, spre Poiana Neamțului-Bărcaciu. Nea Petre îmi spune că Lacul Avrig e parțial înghețat, traverseul de sub Gârbova are zăpadă și că dacă am vrea să facem un circuit, luăm decizia la fața locului. Pas și de data asta. Mai analizez câteva variante și-mi dau seama că Suru e cea mai bună variantă. Citisem pe bloguri foarte multe lucruri de bine despre noua cabană și oamenii de aici, așa că sun cu entuziasm, deși un pic cu inima strânsă, neștiind dacă mai găsesc locuri. Îmi răspunde Bogdan, cabanierul nou, un om cu voce blajină și plăcută care mă asigură că vom avea loc în camera încălzită, îmi dă detalii despre forestier și locul în care aș putea lăsa mașina și-mi spune să aducem ceva pâine, dacă vrem să fie mai proaspătă, că-n rest are el de toate.

Planul era cam așa. Plecare la 7.30 din București, La 14 să fim la cabană, la 20.30 înapoi după ce vom fi urcat Surul, iar a doua zi de dimineață să fim la 11 la mașină, la 12 în Sibiu, și să hălăduim pe aici 5-6 ore. Mare om cine-a zis-o p-aia cu socoteala de-acasă și târgul.

Trupa e veselă și compactă. Șef de haită, căpetenie, pilot, audioghid cu laringele din dotare, ce vreți voi sunt eu. Nevastă-mea, Ștefania, e pe post de secund, mă aghiotează cu sârg și bombăneală. Mădălina, o prietenă care-a descoperit muntele de vreo doi anișori și de-atunci e nelipsită aproape din turele noastre e a treia. Mezina grupului e Maria, zisă și Măriuca, Mari, copilu’ sau mai simplu Asta Mică are 17 ani și e la prima experiență serioasă cu muntele, asta dacă nu punem la socoteală o tură în Cozia cu un diriginte entuziast, prof de geografie, care-și sperie plozii făcând pe ursul.

Plecarea din București e întârziată cu vreo juma de oră de pisica Mădălinei care cerșește atenție, mâncare și scărmăneală. La o benzinărie am proasta inspirație să alimentez, după care mă pomenesc la o coadă de 30+ americani tatuați care nu se hotărăsc între Cola și Pepsi. Yo, ma man, exercițiu de răbdare, noroc că e frumos Oltul la Cozia. Dincolo de Câineni drumul e-n lucru, circulație dirijată la palețică, mai ședem 20 de minute de pomană, prilej cu care admirăm spontaneitatea cu care cerșesc minoritățile conlocuitoare. Cum au dat de-un pod cu probleme, cum s-au înființat cu copiii la-ntins mâna. Observație: e luat la muncă doar plodul în scutece, copilul mai mic, dar biped, e lăsat de izbeliște, fix în aia goală. Noroc că o mămică neaoșă cu vreo 7-8 copii ai ei îl ia de mână, îl îmbracă, îi dă și-un măr.

Prin Avrig pare că s-ar fi petrecut o invazie de cârtițe. Tot orașul e ros, minat, asfaltul pare mai degrabă o excentricitate. Acestea fiind spuse, abia pe la 12.30 o apucăm pe drumul spre Poiana Neamțului din care știam că la un moment dat se face forestierul spre cabana Suru. De la intersecție urmează șase kilometri bunicei și ne pomenim în fața unui drum blocat de un ditamai camionul care încarcă lemne, cu vreo 7 forestieri și o doamnă care notează febril într-un registru. Să-ntorc nu am unde, s-o las așa iar n-am cum, perspectiva de a da cu spatele până-mi ies peri albi nu e roză. Discut cu oamenii și-mi spun că mai au de încărcat vreo două ore, dar că dacă lipesc mașina de niște buturugi imense cu care n-au ei treabă, camionul ar CAM avea loc să treacă. Acel CAM mă neliniștește nițel, dar de-aia s-a inventat Casco-ul pe lume și de-aia am avut inspirația să cer să mi se acopere și daune pe forestiere. Încep să-ntorc mașina în 5 metri. După vreo 20 de manevre de hâța-hâța și-n miros de ambreiaj perpelit, mă dau jos fericit cu mașina lipită la un deget de buturugile cu pricina. Rucsacii-n cârcă și la drum.

Poteca marcată cu triunghi albastru (traseu refăcut recent, foarte bun, mulțumiri celor ce s-au căznit pe aici) trece mai întâi apa râului pe un pod de bârne zdravene.

Urmează apoi o porțiune de-a dreptul scârboasă, în care dincolo de faptul că panta era oricum accentuată, drumul e distrus de tafuri și crengi ori trunchiuri sunt aruncate care-ncotro.

Urcăm așa vreo 10 minute cu genunchii-n gâtul în care zac și-njurături de tot neamul lor de tăietori nemiloși. Ne tot scufundăm în clisă. Apoi însă poteca prinde contur prin pădure și-ncepe să facă serpetine și ace de păr.

După încă vreo jumătate de oră ieșim pe muchie, unde întâlnim traseul marcat cu triunghi roșu care urcă de la Sebeșu de Sus și mai multe plăcuțe indicatoare.

De aici nu mai avem parte de două marcaje, ci doar de triunghi roșu până la cabană. În general, poteca ține linia crestei, mai puțin în unele zone cu stâncării, o surpriză frumoasă care ne aduce drept bonus mici brâne, cât să fie urcușul mai ușor. Companioanele mele încep să cânte-n cor pe trei voci oda turistului înfometat. Mă milostivesc de ele, ce să fac, am suflet de mamă: le conving că mai avem doar un sfert de oră până la cabană și le-ndestulez burticile lihnite cu muguri de molid. O vreme pare că strategia a dat roade, până ce trece sfertul de oră și chirăielile încep mai abitir. Dăm apoi și de un izvor prevăzut cu cană, țeavă și icoană cu Arsenie Boca, ne mai revin un pic forțele și după un ultim urcuș moderat ajungem în poiana cabanei.

Aici ne ia în primire cu calm, zâmbete și-o strângere călduroasă de mână cabanierul, Bogdan. Aflăm că mult din ce s-a construit aici a fost adus cu funicularul (care există și funcționează), că nu are câini dar va avea, că dacă vrem să ne revenim avem și ceai și cafea, țuică, afinată. Eu mă mai interesez un pic de traseul pe vârf, aflu că omul are și-o fată la București, mai schimbăm păreri despre munte, trasee, iar Bogdan la un moment dat își arată uimirea că suntem… atât de tinerei! Nu știu dacă e de bine că la 31 de ani mai arăt încă a june prim sau că nu par a avea cine știe ce brumă de experiență montană, dar nici nu contează. Sunt tânăr, doamnă, tânăr, așa zicea Pittiș, așa spun și eu. Ne instalăm în cameră și pregătim rucsaci mai ușori, de tură. Cabana e primitoare, mică dar parcă respiră prin toți porii un soi de ospitalitate sinceră. Se găsesc în hol mese de lemn masiv, hărți, trusă de prim ajutor, cărți, table, jocuri. În camera unde urmează să dormim există vreo 5 paturi lipite și un altul dublu pus de-a curmezișul, o sobiță, niște mini cuiere pentru haine murdare sau transpirate și două ferestre cu priveliște ideală spre șerpuirile Oltului și Sibiu.

Mâncăm un pic la o masă din fața cabanei. Bogdan ne supervizează din locul lui de observație, ceva mai sus, unde și-a clădit un soi de fotoliu din piatră, l-a acoperit cu o pătură moale și-acum citește liniștit cu epiderma la soare. Din când în când mai învârte la un putregai într-o vatră apropiată, doar-doar or mai pleca din pricina fumului goangele ucigașe care împânzesc locul. Scoatem niște șnițele asudate și-o conservă și hai să mâncăm. Numai că Bogdan ne aduce și-un platouaș, de întâmpinare din partea casei. Pe un fund de lemn zac așa: șunci subțirele și afumate, cârnăciori tăiați cu dichis mai groși sau mai subțiri, mușchiuleț, ceapă, brânză și cașcava de l-ar face invidios și pe Ghiță ciobanul. Toate tradiționale, bio, eco și gustoase de vin turcii năvală în cavitățile noastre bucale. Nu trec zece minute și dăm gata tot platoul, după care ne apucă mustrările de conștiință – oare era și pentru alți turiști?

În jur de 16 plecăm spre vârf. Marcajul triunghi roșu e bun, cu burțile puse la cale parcă și restul organismului trage mai cu spor. Măriuca rămâne fără bagaj, iar Ștefania și Mădălina duc cu rândul un rucsac, singurul măgar de povară constant al expediției rămânând subsemnatul. După un urcuș destul de abrupt prin pădure urmează o poiană presărată cu știrigoaie.

Ne întâlnim aici cu două fete din Sibiu, care tocmai ce se întorceau de pe vârf și de la care aflăm că vor înnopta tot la cabană. Sultanul din mine tresaltă discret – haremul mi-a crescut cu 66%, de la 3 la 5 domnițe. Nu-i rău deloc. După poiană urmează un alt sector scurt de pădure, după care ieșim într-o muchie golașă în care căldura începe să ne chinuie rău. Noroc cu zările care se deschid larg spre zona Sibiului, către Tălmaciu și banda fină a Oltului. Urcăm în serpentine până aproape de monumentul alpinistului Robert Ungureanu Baltres, prins de o avalanșă în anii ’80.

Ca punct de belvedere către Suru, locul e senzațional. Vedem pentru prima oară de aici Șaua Surului și izvoarele răsfirate din căldarea Găvanului în care se zăresc încă petice de zăpadă. Ștefania rămâne mai jos de monument cu Mari, exersându-și talentul matern pe un copil tot mai puțin dornic să urce.

Mădălina dă cu ochii de hăulețul căscat sub monument, de căscădițele minunate (diminutivele îi aparțin) și are extaze multiple.

Din punctul acesta traseul marcat cu triunghi albastru continuă direct pe Culmea Moașei, spre nord, până-n șaua Apa Cumpănită. Noi urmăm bucata de drum spre nord-est, ușor stânga, într-o vagă coborâre, pentru a intra efectiv în căldări. Pasajul are o vreme aspect de brână, dăm și de primii rododendroni, și parcă avem un moral mai bun zărind în permanentă stâlpul de marcaj de sus din șa.

Traversăm câteva vâlcele, la unul dintre ele acoperit încă de o zăpadă cam instabilă ne hotărâm să coborâm din potecă 20 de metri mai jos și să trecem pe unde nu mai e niciun pericol. Traseul urcă moderat, frumos, poteca e bună, aproape pietruită pe ici pe colo, soarele e încă sus și arde binișor, toate-s bune și frumoase. Sau nu. Fiindcă Mari începe să chițăie, să dea semne de oboseală și să pună botic. Înclin să cred că va fi o femeie adevărată. Te doare ceva? Nu. Te supără ceva? Nu. Ai pățit ceva? Nu. Răspunsuri de gospodină ofticată, care evident că are ceva, o supără ceva, o doare ceva, dar vrea să-și mai chinuie nițel soțul. Tot ea recunoaște apoi că problema e psihologică, că a obosit de atâta drum și că ar prefera s-o lăsăm acolo. Încerc să-i povestesc cum s-au format căldările glaciare, despre comportamentul familial al marmotelor, glume, amintiri, nimic nu merge.

Resemnat, cu capu-ntre urechi, convoc un scurt consiliu cu celelalte două partenere de tură. Ștefania se oferă să rămână acolo cu Mari, eu cu Mădălina plecăm spre vârf într-un allegro molto tropăito. Pe la 2000m ne strigă Ștefania și Mari de mai jos, care la rândul lor sunt strigate de trei turiști aflați în creastă, mai sus. Urletele lor sunt sfâșietoare, dar din ciuciungheza respectivă nu pricep decât un singur cuvânt – cabană. Bag viteză până-n șa cu pulsul la galop unde fac joncțiunea cu cei trei. Plecaseră din Turnu Roșu să urce Suru, nu aveau hărți, doar ceva descărcat pe smartphone, nu prea au nici mâncare, nici apă, și ne-ntreabă cum e la cabană, dacă pot înnopta. Le povestesc ce și cum, mai schimbăm două vorbe, apoi ei pleacă spre vârf, sfătuiți anterior de alți turiști care le-au spus că ascensiunea cea mai ușoară e după ce parcurg o bucată pe curba de nivel. Între timp ajung și fetele mele în șa, iar noi ne hotărâm să urcăm direct, pe creasta matematică pe care o vedem limpede. Drumul cel mai scurt e ăla pe care-l știi sau pe care-l vezi, așa spunea un proverb, cred că mongol. Mari e fericită, oboseala i-a dispărut de pe chip, așa că-i fac poze în toate zările, cu Valea Boia, cu Budislavu, cu ce se vede din Ciortea, cu Oltul care ni se așterne la picioare ca o carpetă cu Răpirea din Serai.

Acum că e veselă și palmaresul ei montan s-a consemnat fotografic, rămâne în șa cu hainele noastre ude și rucsacii, iar eu plec cu alelalte două capre negre. Urcuș aspru, dar fără probleme tehnice care după vreo 20 de minute te scoate la 2280m, pe un vârf de care ne-am bucurat din plin.

Spre Negoiu norii sunt serioși, la fel și-n sud, pe vale, așa că facem câteva poze la repezeală, ne minunăm de peisajul din jur. Frumos mai e să-ți stea toată Transilvania și întreg orașul prezidențial la picioare. Vedem însă cum norii se mișcă foarte repede, așa că plecăm spre șa, să nu se sperie Măriuca de vălătucii care o-nghit.

Între timp, eu încerc să dau de cabanier pe telefon, să-l anunț că e posibil să mai apară trei rătăciți (pe care nu-i mai vedem, nu au ajuns pe vârf). Cabanierul nu răspunde, nu ne înțelegem, schimbăm câteva semeseuri care stau la mila releelor din jur. Mai mult, aflăm că se speriase și plecase după noi cu una din cele două fete, neștiind de ce l-am sunat. Reușim să ne auzim cât de cât, îl liniștesc că suntem bine și îmi mân fetele la vale cu motoarele turate la maxim ca să ne prindă cât mai puțin noaptea. Cu ocazia asta, în căldare am prins poate cel mai frumos apus de soare de când merg eu pe munte. O minge de foc și viață aninată peste o culme verde, mângâind tandru ceva bujori de munte. Paradis.

Când să ieșim din căldare, Ștefania îi vede în depărtare și pe ceilalți trei turiști coborând. Vedem că dau din segmente destul de repejor, așa că ne liniștim că sunt în siguranță și ne vedem de drumul nostru. Lângă monumentul alpinistului prins de avalanșă savurăm pentru ultima oară o porție de cer roz-vinețiu-fuchsia-corai-roșu. Plus ceva nori care sunt dărăciți de creste.

De aici încolo am coborât la frontale, apelând sporadic la dorsalul personal, iar la cabană am ajuns la fix 22, spre liniștea cabanierului care ne-a întâmpinat cu drag, cu o strângere călduroasă de mână și cu câte un și mai călduros păhăruț de țuică sau afinată. Am stat la povești vreo douăzeci de minute, apoi ne-am băgat în cămăruța noastră unde focul trosnea în sobă și ne-am schimbat.

După aceea am avut parte de vreo oră în care ne-am bucurat de o ciorbă fierbinte cu afumătură, de o mâncare la ceaun cu ciolan și cârnați de mi-am lins sistematic toate degetele și mă gândeam c-ar trebui să-ncerc și cu cele de la picioare. Dialogurile cu Bogdan erau cam așa.

— Vreți și-un ardei iute la ciorbiță?

— Daaaa!

— Îmi pare rău, nu mai am.

După care, la vreun minut, se-ntoarce cu 4 ciuști.

— Vreți și ceaun?

— Normaaal.

— Prea târziu, l-au terminat fetele astea două înaintea voastră.

Iar apoi, evident, s-a înființat la masă cu un ceaun aburind și plin.

Au urmat glume cu celelalte două fete și cabanierul, un strop de vin să fie atmosfera și mai caldă, apoi au sosit și cele trei oi rătăcite și Bogdan i-a omenit cum se cuvine și pe ei. Stingerea s-a dat după 23, când eram cu toții vârâți în niște așternuturi moi, pe saltele foarte comode, cu Sibiul lucind jos de tot, vântul șuierând nebunește pe afară și focul mocnind în sobă.

Știu că fericirea e o treabă relativă. Și că are multe nume. Pentru noi, în weekendul ăsta de neuitat, s-a numit simplu: SURU! Și cum am ajuns acasă am început să fac planuri cu hărțile-n față de trasee astfel încât să revenim aici cât mai curând.