Sohodol, la pas domol

Cheile Sohodolului nu au renumele celor ale Bicazului, Dâmboviței, Nerei sau Turzii și foarte probabil ar isca dureri de cap oricui ar încerca să le poziționeze pe hartă fără mijloace moderne de localizare. Dar sunt extraordinar de lungi, de spectaculoase și merită parcurse pe-ndelete fiindcă ascund surprize la fiecare colț. Sau cot.

Nițică geografie. Cheile Sohodolului au domiciliul în Masivul Vâlcan, o grupă montană extrem de întinsă, flancată la est de Valea Jiului, cunoscută mai ales pentru stațiunea Straja și, poate, pentru creasta zimțată a Oslei – în care se și ating înălțimile cele mai mari. Despre Oslea, și coada ei de dragon, cu alt prilej mai pe larg, pentru moment să ne mulțumim cu o poză.

Vâlcanul este tăiat pe din două, de la nord la sud, în zona mediană, de un forestier lung (și destul de cumsecade cu mașinile cât de cât înalte) care pornește din comuna gorjeană Runcu și se încheie în Hunedoara, la Câmpul lui Neag, în zona lacului Valea de Pești. Cheile Sohodolului reprezintă de fapt sectorul sudic, lung de vreo 6 kilometri, al acestei magistrale. Drumul este asfaltat în bună măsură.

Din București până la Runcu să tot fie aproape 300 de kilometri. Satul cuprinde gospodării mari și numeroase pensiuni construite cu gust, așa că poți înnopta aici pentru a te bucura a doua zi de chei, pe-ndelete. Odată ce ieși din civilizație, drumul se îngustează, pereții de stâncă devin tot mai înalți, și-ncepi să simți cam ce-i trece prin minte unei nuci când e prinsă de cheia franceză. Nu-i timp prea mult de claustrofobie, fiindcă a. trebuie să bagi de seamă că-n dreapta pleacă o potecă marcată cu punct albastru spre Inelul Doamnei și b. în față îți sare un nene cu o chitanță-n mână – taxă de vizitare.

Nu-i frumos să treci nici peste poteca respectivă (durează 1 oră drumul până la un soi de portal de piatră, perfect rotund) și nici peste nene (10 lei e suma modică pe care-o plătești pentru acces). Aparent, banii respectivi sunt folosiți pentru igienizarea locului și, ce-i drept, atât cât ne-am plimbat noi pe aici într-o zi de mai nu am zărit pic de gunoi sau ambalaj rătăcit de posesor. În plus, există panouri indicatoare, precum și foișoare utile unde te poți adăposti sau de unde poți admira mai bine locurile și fauna.

Senzația de menghină persistă și-ți dai seama că ajungi să apeși tot mai puțin și neconvingător pedala de accelerație, uimit de măreția din jur. În multe momente, apa este foarte aproape, dar există și sectoare în care valea se deschide și poți trage mașina pe dreapta liniștit pentru a savura lumea asta formidabilă de apă și stâncă.

Unul dintre punctele centrale ale Cheilor Sohodolului este așa-numita zonă „La nări“ – un sistem carstic foarte interesant, cu grote prin care apa se infiltrează furios și prin care te poți strecura la rândul tău, cu grijă și cu o sursă de lumină bună. Denumirea locului e tare inspirată, deoarece chiar ai senzația că te strecori prin nările unui uriaș adormit, care suferă de o puternică rinită.

În apropiere, am mai făcut un scurt popas la un soi de loc de rugăciune, o grotă liniștită în care poți aprinde o lumânare și te poți ruga în tihnă, fără să ai senzația că așteaptă cineva ceva de la tine.

Drumul continuă asfaltat, traversează păduri dese, există și mici locuri de popas sau camping amenajate. Am mers până la un stăvilar alături de care, se pare, se bulucesc păstrăvi.

N-am stat să le număr cozile, ci doar am rămas o vreme pe gânduri, contemplând o perdea de apă domoală care, la numai câțiva kilometri distanță, și-a încordat cu multe mii de ani înainte hidromușchii și a șlefuit o minune – Cheile Sohodolului.