Cea din urmă dimineață la Chișinău ne prinde într-o dispoziție ușor nostalgică. Nici vremea mohorâtă de afară nu ajută, iar îmbrățișările călduroase ale amfitrioanei, doamna Anna, căreia i-am fost găzdași (sic!) pun și mai multă sare pe rană. Dăm să ne suim în lift, dar cum nu-ncăpem cu tot cu bagajele, eu mă hotărăsc să cobor pe scări. Prilej pentru doamna Anna să ne-ntrebe, arătând spre lift: „Dar șe-i, nu lucreazî?“ Replica ne-a descrețit frunțile. Într-adevăr, în Moldova liftul nu funcționează ci lucrează, internetul nu merge, lucrează și el. E fix ca-n engleză unde cuvântul works e universal.
Pentru prima parte a zilei ne-am propus să vizităm în pas alert Orheiul Vechi, poate cea mai interesantă zonă din Moldova pentru cineva care vrea să aibă parte de un amestec ideal de istorie, geografie, poezie vizuală și spiritualitate.
Locul e de fapt un soi de canion despicat de râul Răut, cu margini abrupte, grote rupestre săpate-n stâncă, biserici vechi aninate în buza dealului.
Între pantele abrupte stau răsfirate două sate, Trebujeni și Butuceni, și o mulțime de ruine istorice, de toate formele, din toate epocile, de la urmele unei cetăți dacice, până la rămășițele unui caravanserai ori ale unei fortărețe medievale.
Din Chișinău până aici sunt cam 55 de kilometri, se ajunge ușor în mai puțin de-o oră. Drumul e cel bine știut deja, prin Râșcani, apoi pe Calea Orheiului și M2 până în dreptul localității Ivancea, unde cotim la dreapta pe M23. Există și tăblițe indicatoare. Deși la plecarea din Chișinău ningea abundent și aveam senzația că trăim un sequel al thrillerului alb din ziua precedentă, din fericire după vreo 20 de kilometri atmosfera se limpezește și precipitațiile se opresc. Drumul raional de aici este deszăpezit la negru, spre surpriza noastră plăcută. Trecem de Ivancea, depășim o unitate militară de la o mie nouă sute toamna, traversăm localitatea Brănești (unde-i rost de crame asemănătoare oarecum cu cele de la Cricova) și nimerim într-un no man’s land total. Pentru cineva care nu a mai fost pe aici și-ajunge prin nămeți, pe o șosea perfect pustie, care urcă într-una fără a ști ce-i dincolo de capătul dealului, senzația e de lume-disc. Teama firească e una singură: c-o să picăm în nas de pe această tipsie. Odată ajunși sus tragem pe dreapta și admirăm pentru prima oară priveliștea fabuloasă a râului Răut. Un imens șarpe de apă care doarme liniștit printre pereți abrupți, făcuți șvaițer de intemperii sau de zelul călugărilor de ieri și de azi.
Urmăm, vorba gipiesului, cursul drumului încă vreo doi kilometri, șerpuim înspre dreapta, trecem râul și parcăm în dreptul a ceea ce pare o potecă prin zăpadă.
De aici începe drumul către două mânăstiri – Nașterea, respectiv Adormirea Maicii Domnului. Simbolic, una-i clădită deasupra, pe stâncă, iar cealaltă stă îngropată, în pământ. După câteva sute de metri ajungem într-un frumos punct de belvedere, la o cruce, unde suntem învăluiți fără milă.
Invadatoarea să tot aibă vreo 8-9 primăveri, e înfofolită bine de tot și ne-ntreabă dacă nu vrem să ne povestească mai multe despre legendele locului. Încuviințăm, iar fetița apasă play la coardele vocale. Vreo cinci minute ne-a povestit multe, mai mereu cu ochii-n pământ, sfioasă.
N-am reținut exact povestea, în unele locuri și din pricina debitului verbal, și din cauza accentului, nu am deslușit deloc firul epic, dar părea frumoasă. Era ceva cu călugări, invadatori, daci, o fată frumoasă, o fântână. I-am mulțumit fetiței cu câțiva lei, iar ea ne-a îndemnat să atingem crucea și să ne punem o dorință căci sigur ni se va îndeplini. Cum nu prea cred de felul meu în asemenea superstiții, mi-am pus în minte ceva năprasnic, să testez capacitatea de lucru a obiectului miraculos: să câștige iarăși Steaua Champions League în timpul vieții mele. Acum că mă gândesc bine, aș fi putut fi infinit mai dur cu testarea acestui peștișor de aur nesperat: puteam să aleg Dinamo.
De la cruce spre mânăstire poteca merge pe muchie. De o parte se zăresc gospodăriile din Butuceni, de cealaltă parte râul și lunca de lângă el prin care mișună niște pixeli în haine de camuflaj (posibil oameni) cu alți pixeli metalici, orientați cu vârfu-n sus, după rațe. Sper că au controlul oftalmologic la zi, că privirea le e ageră ca la șoim, și nu ne vor lua drept o ceată de mistreți care-ncearcă să se tupileze pe furiș la taica popa-n sacristia pravoslavnică.
Intrăm în mânăstire, aprindem o lumânare, mai facem câteva cadre, după care pornim înapoi.
Pe drumul de întoarcere, coborâm ușor în stânga, spre intrarea în biserica rupestră. Nu e vreun semn clar aici și, dacă nu am fi văzut și alți oameni urcând dinspre sat că intră în măruntaiele pământului și nu mai ies, probabil am fi trecut mai departe. Accesul se face printr-un tunel îngust, descendent, destul de abrupt, până-ntr-un soi de chilie micuță, cu două odăi și balcon.
Priveliștea de aici spre râu e unică, motiv bun să-ncerc și ceva panorame. E totuși relativ periculos fiindcă nu există balustrade sau alte măsuri de protecție împotriva unor căderi care pot fi fatale, dar pesemne că îngerul păzitor e la datorie și veghează.
Când reintrăm în chilie vedem o mică scobitură-n stâncă, o alveolă abia ghicită peste care e o pătură și-n care s-ar putea cuibări un trup mărunt. Apoi zărim un călugăr bătrân, cu barba mai albă decât toată neaua Orheiului, care vinde lumânări și acatiste.
Moment în care-ți dai seama că tot confortul unei vieți moderne nu face nici cât o măceașă degerată pe lângă o conștiință trează, iar prin credință în Dumnezeu se poate clădi orice – inclusiv un pat confortabil într-o lespede rece.
Be First to Comment