După Orheiul Vechi urma să părăsim Moldova prin Vama Sculeni în aceeași zi, pentru ca seara să ne cazăm la Iași. Inutil să mai povestesc tipurile de glume făcute pe seama denumirii vămii cu pricina – pe scurt, acolo era de mine. Doar că, după 5 zile în care am traversat-o de la sud la nord, ne-am strecurat prin păienjenișul capitalei sale, i-am vizitat beciurile Cricovei și chiliile tainice ale pustnicilor, Moldova pasămite a prins drag de noi și nu a vrut să ne dea drumul cu una, cu două.
Complice la această prelungire neașteptată a sejurului moldav a fost gipiesul. După ce ne-am întors în drumul principal, M2, ar fi trebuit ca în scurt timp să virăm la stânga, pe drumul raional R20. Simplu de zis, greu de făcut când vocea candidă a doamnei din smartphone ne spune să virăm la stânga, dar e bandă continuă și trafic intens din ambele sensuri. Continuăm deci înainte, iar traseul se reconfigurează. În localitatea Mălăiești suntem îndemnați să facem la stânga și să continuăm prin comună pe L322 spre localitatea Târzieni. Cuminți și docili urmăm indicațiile întocmai.
Deja prin comună încep să apară movilițe de nisip, peste asfalt pesemne că s-a abătut niscaiva tartru și s-a cariat, dar nu suntem din cale-afară de mofturoși, zicem mersi că ne putem deplasa și că zărim din când în când câte-un tricolor de încurajare.
Surpriza vine însă când se termină satul, îl zărim în depărtare pe următorul, dar între ele drumul e de pământ tasat. Câtă vreme însă mașina merge și cu-a treia, nu-i problemă. Așa să fie și dibuim noi.
Nimic și nimeni nu circulă, nici din spate nici din față, trecem un râu – surpriză, e chiar Răutul pe care-l văzusem mai devreme la Orheiul Vechi, străjuit de stuf.
Ajungem în satul Târzieni, unde gipiesul ne îndeamnă relaxat să virăm la stânga, în localitate e și o urmă de asfalt, toate bune. E drept, ne-au mirat un pic privirile nedumerite ale unora dintre localnici care dădeau de zor baroase într-o Ladă, dar am continuat neabătuți și înarmați cu smartphoanele-n mâini. Satul se gată și… odată cu el și drumul. Înainte se zărește o urmă vagă de roți de tractor peste o coamă de deal plină de glod. Dă-te jos, pune-ți mâinile-n șold a cugetare, apoi la ceafă a pagubă, dă cu căciula de pământ și fă drumul înapoi, după ce-ai speriat în marșarier un ciopor de gâște pașnice.
Am bombănit printre dinți hărțile electronice care consideră drept drumuri practicabile traseele enduro pentru șenilate și ne-am decis să apelăm la o hartă cinstită, pe hârtie. Traseul asupra căruia ne-am hotărât părea să includă numai drumuri mai măricele, de la R în sus: Mălăești – M2 – R14 spre Bălți via Sângerei de unde E583 prin Fălești spre Sculeni. Doar că e deja destul de târziu, drumul prin Bălți e relativ ocolit, și am fi fost nevoiți să traversăm orașul, lucru pe care ne gândim c-ar fi mai bine să-l evităm pentru a mai scuti ceva timp. Așa că apelăm din nou la gipies, îi mai dăm o șansă, și din localitatea Ratuș continuăm pe R22 prin Telenești și Budăi pentru a ieși într-un drum care pare mare – M14. Teleneștiul, reședință de raion, este foarte prăfuit și gri, dar din fericire îl ocolim pe un soi de centură. De-aici însă drumul devine foarte abrupt, sunt serpentine pronunțate, ne simțim ca pe-o șosea de munte din Orientali.
Zăpada reapare peste dealuri, prin păduri și pe carosabil, înlocuind asfaltul care oricum dăduse iar bir cu fugiții. Și astfel ne-am pomenit că urcăm și coborâm în serpentine prin păduri pe unde nu cred să mai fi trecut roată de Logan cu număr de Constanța vreodată, că traversăm localități fantomatice, și să iscăm încruntări de sprâncene în rândul nenumăraților vânători care ne-au ieșit în cale pe drum. Bună ziua, nenea vânătoru’, suntem cuminți, nenea vânătoru’, de ce faci ghidi-ghidi pe trăgaci, nenea vânătoru’? Nu știu dacă o fi fauna mai bogată în Moldova, regimul armelor și muniției mai permisiv, ori apetitul localnicilor pentru carne de vânat mai mare, dar recunosc, n-am văzut niciodată atâția vânători așa, la drumul mare, de când fac eu umbră pământului.
E drept, n-am luat în calcul și posibilitatea ca Țiriac să fi căutat noi locuri de joacă. Cert e că am cunoscut și sentimente mai reconfortante decât acela de a depăși o grămadă de oameni cu priviri piezișe, ținând în mână puști pe care cu siguranță le-au folosit recent. Trecem pe lângă mai multe lacuri splendide și-ntr-un final ajungem pe M14, unde se lasă cu aplauze mai ceva ca la aterizările pe aeroporturile românești.
A urmat un drum tare ciudat spre Bălți, aproape ireal. Șoseaua este din plăci de beton, dar în general în condiții bune, în unele locuri sunt chiar trei sau patru benzi, traficul e lejer, dar ce ne-a uimit cel mai tare e că nu traversează, cu două mici excepții, nicio localitate. Toate satele sunt împrăștiate peste dealuri în stânga și-n dreapta, de parcă ne-am deplasa pe teritoriul unui drum care ar fi fost proiectat în regim de autostradă. Al doilea lucru uimitor este inflația de ochiuri de apă mai mari sau mai mici dimprejur. Pur și simplu sunt bălți pretutindeni, iar dacă Finlanda este supranumită țara celor o mie de lacuri, această regiune a Moldovei îi suflă-n ceafă negreșit.
În plus, pare extrem de firesc numele de botez pe care l-a primit al doilea oraș ca mărime din Republica Moldova – cum altfel să-i spui decât Bălți? Lumina extraordinară a soarelui de amiază parcă mângâie drumul, estompează contururi, picură culoare în locuri, case și oameni. Parcursul acesta de vreo 60 de kilometri a fost bucata poate cea mai încărcată de poezie din Moldova și recunosc că nu puține au fost serile în care am adormit la volanul unei mașini care merge agale pe acel drum fabulos, printre iazuri și coline.
Înainte de a intra în Bălți facem la stânga pe R16 (E583) spre Vama Sculeni, via Fălești. Deja însă aici s-a dus pe apa sâmbetei poezia (la propriu – e sâmbătă!), preocuparea principală fiind acum evitarea craterelor din asfalt. Starea șoselei e proastă și foarte proastă tot drumul până la vamă, iar norii acoperă din nou cerul și pun de-o altă rundă de fulguit. După Fălești, în localitatea Călugăru oprim la singurul magazin din sat și, pe un frig de ne-am prăpădit danturile de-atâta clănțăneală, am tocat toți leii moldovenești pe care-i mai aveam la noi pe bomboane și biscuiți cu ovăz.
Ar trebui acum să spun The End, să menționez că-n vamă nu s-a petrecut mai nimic deosebit în afară de faptul că am pierdut aproape două ore, și că-n România am intrat pe la 18:30. Doar că o întrebare a vameșului moldovean care ne-a controlat buletinele încă-mi răsună-n minte: „V-o plăcut?“ Nu m-am lungit la vorbă. N-am stat să-i spun câte-am înșirat aici pe blog. Dar sper că, printr-o minune sau întâmplare mijlocită de Google, va ajunge să citească rândurile acestea și va ști că nu l-am mințit absolut deloc când i-am spus, din tot sufletul, DA.
Be First to Comment