Pe 2 decembrie, a doua zi după Cricova și tresăltările naționale, ne-am hotărât să dăm o fugă dus-întors până-n nordul ăl mai de la miazănoapte, unde Ștefan a clădit spre sfârșitul vieții lui o cetate strașnică, refăcută recent cu sprijin european: la Soroca.
Drumul de la Chișinău la Soroca nu-i foarte lung (vreo 160km) și-n mod normal nu ar fi trebuit să dureze prea mult. Cetatea-n sine era pentru noi un obiectiv important, dar și un bun pretext pentru a încheia o traversare aproape completă a Moldovei de la sud la nord, adică de la Cahul la Soroca. Plus să vedem Nistrul, fără teama că de pe malul celălalt ne-ar putea pândi o rafală prietenoasă de întâmpinare din partea armatei a XIV-a.
Toate bune și frumoase, pe hârtie planu-i bun, timp avem berechet, benzina-i ieftină, iar din Chișinău ieșim pe drumul știut din ziua precedentă și urmăm așa-numita magistrală rutieră M2, asfaltată ca-n palmă. Până-n dreptul Orheiului drumul e lat, aduce aproape cu o autostradă – prima bilă albă. A doua bilă albă e că Orheiul – oraș important și mărișor – nu se traversează, ci este ocolit elegant de șoseaua de centură. A treia bilă albă vine după Orhei și pică din cer. A patra tot la fel. Și a ținut-o așa toată ziua fiindcă a început un potop de ninsoare de nu se mai zărea om cu persoană și petic de asfalt așternut de poporul american cu centimetru de retină românească.
Fulguiala inițială s-a preschimbat în ninsoare, apoi în furtună de zăpadă, bașca viscolul. Nu-i nimic, recităm pasteluri de Alecsandri ca pe-o mantră protectoare, și sperăm să ne aibă-n pază pronia divină, abeesul Loganului și ghetele de iarnă Nokian.
Trec kilometri-n șir în care abia zărim câte-o mașină ori vedem camioane care derapează sau urcă anevoie peste dealuri troienite.
Localitățile nu mai sunt gri și amărâte, zăpada le-a uniformizat și le-a preschimbat în locuri cu un strop de magie. Zărim din când în când copii care se bat cu bulgări pe drumul de întoarecere de la școală (recunosc, o clipă nu m-am prins de ce se-nvață pe 2 decembrie – nu dăduse guvernul liber?), femei bătrâne ieșite la poartă, cu broboade în straturi pe cap și ani mulți, tot în straturi, peste privirea blândă.
După vreo 100 de kilometri parcurși, când mai aveam încă 60 și la orizont nu se întrevedea decât aceeași mare albă, am început să ezităm, gândindu-ne că perspectiva întoarcerii la Chișinău cu coada-ntre picioare e totuși de preferat în detrimentul celei de a inspira noi melodii populare precum: „Am și eu un nepoțel/S-a făcut pilaf și el.“ Dar pe de altă parte, hotărâm să ne ținem de planul inițial. What the (freezing) hell, o dată-n viață ajungem pe-aici. (Recunosc, asta cu odată-n viață a sunat cam prost în context – nu de alta, dar odată-n viață toate ciupercile-s comestibile, de pildă.)
Hotărârea nestrămutată ne-a fost răsplătită după alți 20 de kilometri. Ninsoarea s-a oprit, iar suprafața carosabilă a devenit pe alocuri prevăzută cu asfalt. Nu intrăm propriu-zis în Soroca ci ne abatem către dreapta, urmând indicatoarele spre cetate, pe un drum care trece pe sub un deal povârnit în vârful căruia se află statuia intitulată „Lumânarea Recunoștinței“.
Nu ne oprim la monument ci continuăm spre oraș, până pe malul Nistrului. Urbea e pustie, pare aproape părăsită, după cum pustie și părăsită e și cetatea.
Nu-i nimic, după ce-am îndurat urgiile naturii și viscolul răsăritean, nu ne ține pe noi în loc o poartă amărâtă, înaltă de trei-patru metri și ferecată cu lacăt, așa că punem mâna pe telefon și sunăm la numerele de contact afișate.
Vorbesc cu un domn, îmi spune că el are de depus niște dosare, să sun pe-un altul. Dau telefon acestuia, îi spun cine suntem, așa și pe dincolo, c-am venit de la București, că suntem patru, că ne-ar face mare plăcere (lugu-lugu și vrăjeala diplomatică cu care m-am ales după o carieră fulminantă de 11 luni în consultanță). Domnul m-ascultă calm și-mi recomandă să vorbesc c-o doamnă (e-n birou cu el). O iau de la capăt. Doamna ne-ntreabă unde suntem și dă să-nchidă. Eu, disperat, o mai rețin o secundă la telefon: „Păi și… veniți? Rămânem aici?“ Răspunsul doamnei, în grabă: „Da, un’să vă dușeți?“
Așteptăm cam 20 de minute în vânt și zloată, dar răgazul e taman bun pentru a fotografia Nistrul în toată măreția lui. Poate greșesc, poate compar mere cu pere și zone geografice diferite, dar cert e că Prutul mi s-a părut un biet pârâiaș pe lângă Nistru.
De asemenea, studiem cu interes granița moldo-ucraineană din apropiere: niște gherete micuțe, câteva steaguri care fâlfâie în vântul aprig și-un bac pe care nu-ncap mai mult de 4-5 vehicule, cu o plutire urmuziană – bazată pe calcule și probabilități.
Doamna sosește (femeie la vreo 50 de ani, foarte de treabă, ne oferă multe amănunte și sugestii despre alte obiective turistice din zonă) și ne deschide porțile cetății. E ceva special în toată treaba asta. De fier să fii ca omul de tinichea din Oz și tot ți se va face nițel părul măciucă în fața deschiderii maiestuoase a acelor porți vechi de sute de ani, bătute în ținte uriașe de fier. Prin minte ți se derulează secvențe din filme istorice, parcă ai pătrunde într-o arenă, parcă te-ar duce Maximus de mânuță în arena cu gladiatori.
Înregistrezi cu aviditate fiecare colțișor de cetate care ți se revelează la orice pas. Construcția în sine e impresionantă, compactă, perfect rotundă, cu cinci deschideri diferite, organizată pe 3 niveluri, fără a pune la socoteală și beciurile.
Acoperișul a fost refăcut recent și se integrează discret și elegant în peisajul de ansamblu, spre bucuria turiștilor și a câtorva zeci de porumbei care-au primit un adăpost nesperat.
Timp de vreo oră hoinărim pe toate „etajele“ cetății, luăm turnurile la rând, ne uităm la priveliștea diferită pe care fiecare punct o oferă, minunându-ne inclusiv de cât de deluros este peisajul Sorocii.
De sus ni se pare totul surprinzător de colorat, foarte diferit de alte localități moldovenești prin care am mai trecut.
Misterul avea să fie dezlegat câteva zeci de minute mai târziu când, ascultând indicațiile gps-ului care ne scoate pe alt drum decât cel de la sosire, ajungem prin partea de sus a orașului, o zonă rezidențială, plină de palate. Ne lămurim rapid asupra etniei celor care locuiesc în aceste șonbrune și luvruri wannabe, iar odată cu lămurirea acestea vine și reticența în a scoate aparatul foto la înaintare. Ne mulțumim să facem câteva cadre cu telefonul și ne amintim cu melancolie că havem și noi destule asemenea zone rezidențiale. Prima care-mi vine în minte e cea din orașul Hunedoara, pe strada Rotarilor (intrarea dinspre Călan), unde pot fi admirate în toată splendoarea lor palatele unor Maradona, Șerifu și câți alții. Pesemne că acesta a fost sorocul cetății, ca lângă zidurile groase de acum sute de ani să apară alte ziduri care, să sperăm, nu vor dura tot atâta.
Drumul înapoi spre Chișinău a decurs bine, ninsoarea s-a mai oprit, așa că ne-am putut bucura în liniște de un drum plăcut, virajat, peste coline. Seara am avut prilejul de a vedea luminițele de Crăciun din centrul Chișinăului – o adevărată ploaie de stele electrice, spectaculoasă vizual.
Am trecut din nou pe sub Arcul de Trumf,
am admirat iarăși Piața Națiunilor Unite, Muzeul de istorie…
Dar, cel mai important, am avut bucuria regăsirii cu doi prieteni dragi – Vitalie Ciobanu și Vasile Gârneț, editorii revistei de cultură Contrafort și doi dintre cei mai talentați și erudiți scriitori contemporani din Moldova.
Mulțumită lor am putut vizita pe repede-nainte Muzeul de Artă – renovat cu fonduri de la Guvernul României și redeschis recent – care găzduiește o colecție importantă de tablouri semnate de Mihail Grecu – poate cel mai de seamă pictor moldovean al secolului XX.
Clădirea în sine arată extrem de spectaculos, este restaurată cu mult bun gust și grijă pentru conservarea firească a patrimoniului.
Seara s-a încheiat într-o atmosferă de prietenie caldă care ne-a întărit (a câta oară?) convingerea că suntem același neam. Politică, snooker, literatură, filozofie, n-a lipsit nimic din discuții, iar ambianța intimă a restaurantului (simbolic numit și ales – Vatra Neamului) a potențat bucuria momentului.
Plus că n-ai tot timpul ocazia să asculți live un cover după Dan Bittman la cobză, nu? 🙂
Be First to Comment