Ograda de la Chișinău

Nu intrăm în Cahul, ocolim la stânga pe un soi de centură și continuăm apoi spre Hâncești, de unde am citit că spre Chișinău șoseaua ar fi fost recent modernizată. E deja ora 16, dar soarele încă ne mai mângâie un pic creștetul mașinii, iar noi facem privirea roată de jur-împrejur, curioși să asimilăm toate informațiile locului. Mergem o bună bucată de vreme oarecum paralel cu Prutul, așa că mai prindem România Actualități și semnal de Vodafone din țară.

Localitățile par sărace, iar casele sunt foarte, foarte cenușii. De vină e și acoperișul – majoritatea îl au din plăci de azbest. În România, dacă nu mă-nșel, acestea s-au interzis de ani buni, de aici uimirea noastră. O altă particularitate a caselor e că au în vârf un soi de mini-desen, o reprezentare grafică bizară, un muțuțoi. Nu-i mult, dar îndeajuns cât să mai spargă monotonia gri. Două vorbe și despre șosea – lată cu patru benzi, doar că numai benzile dinspre mijlocul drumului sunt asfaltate, celelalte sunt de pământ și vedem circulând pe ele căruțe, tractoare, camioane vechi rusești, ori bicicliști. Tot de pământ sunt și majoritatea drumurilor secundare care se răsfiră-n stânga și-n dreapta spre alte localități.

O altă constatare pozitivă – benzinăriile. Sunt destul de multe, iar când facem conversia din lei moldovenești în lei românești (raportul e de 4 și ceva la 1, cam ca-ntre euro și leul românesc), avem o surpriză plăcută. Benzina superpremium e de 95 (?!) și costă cam 3,2 lei românești. Misterul cifrei octanice se lămurește repede după ce vedem pe pompe că regular aici înseamnă 92 și că există chiar și benzină cu CO80. Oare nu s-o găsi și cu plumb?

Călătoria decurge liniștit, pe un drum nu foarte aglomerat, conduși cu mână fermă de gps-ul de pe telefoanele mobile. După Hâncești, drumul e foarte bun, excelent asfaltat. Pe marginea drumului, panouri uriașe explică investiții în infrastructură (reabilitări de drumuri, sisteme de irigații) făcute cu sprijinul… poporului american. Tehnic vorbind, e corect, fiindcă banii pe care-i gestionează guvernul oricărei țări aparțin poporului, dar nu tot mi s-a părut cumva înduioșătoare sintagma.

Între timp, RRA nu se mai prinde, după cum și la telefon intrăm pe rețelele locale. Două scurte observații. Majoritatea posturilor de radio pe care le-am ascultat în Republica Moldova sunt în română. Și tot așa, majoritatea difuzează de dimineața până seara… muzică populară. Uneori mai sunt ceva știri la ora exactă sau emisiuni de dedicații în direct, dar cam atât. Am rămas totuși cu unele hituri locale, pe care le-am ascultat suficient de des încât să ne răsune și acum la fel de intens în țeastă – Am șî ieu un niepoțel, și mi-i tari drag de el, hopaaa. A doua observație – tarifele în roaming (bănuiesc că de vină e și faptul că ne aflăm în afara UE) sunt foarte mari. Și dacă la convorbiri telefonice și sms-uri situația e relativ decentă (1.26 euro minutul, 0.35 euro sms-ul), când vine vorba de traficul de date, e valea plângerii (9,84 euro/mb) – aviz amatorilor care nu folosesc decât waze sau alte aplicații online de tip gps și care mă-ncurajau să fac același lucru. Cred că dacă aș fi lăsat datele pornite, în patru-cinci zile factura telefonică ar fi fost perfect comparabilă cu cea decontată de poporul american pentru un drum de 50 de kilometri ca-n palmă.

Prima impresie după ce intrăm în Chișinău e de haos rutier. Cine se plânge că-n București se schimbă benzile aiurea, fără semnalizare, ți se taie calea sau se conduce agresiv, ar trebui să-ncerce măcar o dată-n viață o experiență de conducere prin capitala Moldovei.

Sensurile giratorii sunt ciudat desenate, e dificil să pricepi cum trebuie să te înscrii corect pe benzi. Dar chiar și-așa gps-ul ne scoate foarte aproape de destinație, pe bulevardul Ismail, unde pun mâna pe telefon și-o sun pe gazda noastră, doamna Anna, de la care am închiriat un apartament pe booking.com.

Ne explică molcom s-o luăm pe din dos (?!) până trecem de o clădire verde cu două etaje, și-apoi să intrăm în ograda blocului (???!!!). După vreo jumătate de oră de plimbare belalie pe străduțe, încercând să dibuim adresa concretă, ne oprim în dreptul unui magazin Samsung și-i spunem doamnei unde să ne găsească. Ne-ntâlnim, ne luăm în primire apartamentul (cazarea a fost foarte decentă și la un preț corect) și aflăm că ograda era de fapt curtea din spate a blocului, unde există amenajat un mic loc de joacă pentru copii.

Când să coborâm pentru a lua masa la un restaurant La Plăcinte din apropiere, în lift ne trezim într-o dilemă – pe ce buton să apeși dacă vrei să ajungi la parter, 1 sau -1? Mă gândesc să alegem totuși varianta pozitivă, în ideea că, la o adică, putem mai ușor să coborâm încă un etaj. Odată coborâți din lift, stupoare – suntem fix la parter. La pachet cu stupoarea vine și revelația – în Moldova se numără și parterul. Ceea ce-nseamnă că noi, cazați la etajul 5, de fapt stăm la 4. Iar clădirea-reper verde, cu două etaje… avea de fapt unul singur, și am fi avut șanse de a o găsi comparabile cu ale orbului de-a nimeri Brăila. Pe cod portocaliu de viscol.