Cum la Chișinău se anunțau manifestații interesante de 1 decembrie după prânz, am hotărât să profităm pentru ca dimineață să dăm o fugă la Cricova. Orașul subteran Cricova este poate obiectivul turistic cel mai cunoscut din întreaga Republică Moldova. Vin aici an de an numeroși străini, se organizează tururi cu ghid în felurite limbi, iar pentru a fi sigur că prinzi un loc în perioade de aflux turistic ridicat, rezevarea prealabilă este obligatorie. Am încercat inițial să rezerv (în fine, pe pagina lor flexionarea era mai generoasă – să rezervez) pe internet și, după 5-6 zile în care nu am primit niciun răspuns, am pus mâna pe telefon și am sunat direct. Patru persoane, ziua cutare, două ore, cu plăcinte și degustare.
Cricova e la o aruncătură de băț de Chișinău, cam cum e Otopeniul față de București de exemplu. Odată ieșiți din haosul rutier al capitalei, circulația se domolește, străzile sunt cvasipustii, micuța urbe pare să doarmă sub o ninsoare slabă.
La Cricova-n parcare nimic nu pare să anticipeze experiența de care urma să avem parte. Câteva mașini cu număr de România parcate, un restaurant (închis la acea oră matinală) și-un soi de recepție pe colț în care ne-nghesuim dimpreună cu ceilalți turiști mai ceva ca-n metroul de Pipera la oră de vârf.
Totul decurge frumos, anunță fiecare rezervarea, se achită biletele (cam 85 de lei românești de persoană) și apoi așteptăm să se facă zece și să pornim cu un soi de titicar electric spre centrul pământului.
Numai că până-n ora 10 din hrube iese-n marșarier o ditamai cisterna, despre care bănuim cam ce-ar putea conține și la care privim cu jind. Reveria bahică e întreruptă brutal când paznicii parcării ne roagă pe toți să mutăm mașinile în felurile poziții și combinații astfel încât măgăoaia să poată face un slalom delicat și să-ntoarcă. Treaba-i complicată, e rost de mulți umeri ridicați și de multiple scărpinături în scăfârlie înainte ca tirul să poată ajunge de-andaratelea. Prin urmare, plecarea se amână puțin.
Cu greu, pe la 10 trecute fix, ne strigă ca la catalog o doamnă drăguță, cu păr mătăsos, buze subțiri și fine, ochi migdalați, glas de privighetoare. Mă opresc aici cu descrierea viitoarei noastre ghide fiindcă oricum postarea asta va trece prin filtrul obiectiv al neveste-mii și se va lăsa cu tigăi după ceafă.
După ce spunem toți într-un glas prezent, suntem îmbiați de gingașa făptură să ne-nghesuim câte trei pe băncuță în minicar. Îmi sug burta, îmi adun picioarele la un loc, încerc să dezlocuiesc cât mai puțin volum cu putință și mă amuz văzându-i pe ceilalți cum se transformă în veritabile bucățele de lego uman fiindcă zâna Cricovei ne vrea mai intimi.
După ce ne punem în mișcare avem parte de două revelații rapide: una că-i al boalii de frig și că ne vâjâie un doi douăzeci pe la urechi de toată frumusețea; a doua, că-i tare frumos să te dai cu vehicule de-astea moderne și electrice, care nu scot nici cel mai mic sunet în afara unui bâzâit înfundat, dar parcă n-are hazul unei mocănițe cinstite de-altădată. După nici jumătate de kilometru pătrundem în subteran și aici vom rămâne în următoarele două ore și jumătate, cât durează turul cu ghid, degustarea și la urmă descinderea dezorganizată asupra magazinului de desfacere cu prețuri de producător.
Călătoria se desfășoară dintr-un loc într-altul, cu stații. Practic, ești basculat în mare viteză pe șoselele subterane, apoi dat jos să asculți o poveste frumoasă despre vin și să vezi ce și cum. Iar sus în căruță, iar jos la explicații. E plăcut, fiindcă turul e conceput de așa manieră încât mereu ai parte de ceva inedit, afli lucruri interesante, vezi altceva.
Prima oprire e-n dreptul unor butoaie mari cât burdihanul lui Gargantua după un ospăț. pantagruelic.
Aflăm despre învechire, procedee, soiuri, ni se comunică cifre, totul, recunosc, e foarte impresionant și ne dăm seama că pentru Republica Moldova viticultura este vitală, iar piețele de desfacere sunt esențiale. Următoarea stație este un cinematograf. Un veritabil cinema subteran, cu sistem de sunet surround, proiecție digitală, scaune confortabile. Se proiectează un documentar despre istoria vinului și a viticulturii în Moldova în general și la cramele Cricova, în special. Textul care însoțește imaginile e rostit apăsat, cu aplomb, dar totuși evită constant pericolul de a cădea în rizibil. Sunt metafore, uneori ușor forțate, ni se vâră pe gât o istorisire cusută cam cu ață albă, dar în final senzația e plăcută, descoperi cu drag lumea vinului și ajungi să-l apreciezi și mai tare.
Ca mișcare de marketing, strategia e genială, fiindcă deja ai printre neuroni semințele unui viitor impuls de cumpărare. Știai de la bun început că nu-i de glumă cu vinul (de-aia ești aici), ai aflat acum un basm impresionant și ți s-au picurat în urechi cuvinte dulci menite să te facă să reții că licoarea e un chelcășoz aparte, pentru oameni aparte (așa ca tine – umflă-te!), urmează și-o degustare ca să știi o treabă și-apoi deznodământul e previzibil – buzunare și carduri golite la magazinul companiei. Cum spuneam, o strategie eficientă care a mers de minune și la noi.
La următoarea pauză vedem unde se țin sticlele de viitoare șampanie (sau criseco – adică proseco de Cricova), cum trebuie învârtite de mai multe ori pe zi în patru poziții distincte.
Ba chiar aflăm că-s șase doamne care fac asta manual. Mii de sticle, rotite la linie, cât e ziulica de lungă. Dacă nici asta nu-i activitate care să te arunce direct într-o stare alfa de transă și meditație profundă, atunci nu știu ce-ar putea fi. Îmi închipui că doamnele cu pricina joacă, spiritual, în aceeași ligă cu Buddha, iar cu trupul – la Techirghiol la băi, după ce vor fi făcut scurtă la mână.
Ghida (oare am menționat făptura-i diafană? Zdrang – o palmă după ceafă de la consoartă – Da, potolește-te!) ne trece prin întreg procesul tehnologic de producere a șampaniei, cum se ține vinul în sticle luni bune, cum se elimină depunerile, cum se verifică sticlele în dreptul unei lămpi cu un soi de neon să n-aibă substanțe solide, cum li se pune botniță, cum se ambalează și pleacă la export, cum… Rew, rew, rew. Botniță?! :)))
Ne oprim ulterior la rezerva strategică și pivniță. Vedem colecții private, poze cu politicieni care au trecut pe aici, sticle rare, ediții limitate. E genul de paradis pentru orice om care a simțit măcar o dată-n viață imboldul (sau obsesia) de a colecționa ceva. Iohannis, Ponta, Băsescu au fiecare nișa lui, în apropiere stau John Kerry și Putin, e o concordie mondială aici pe care numai o licoare universală precum vinul o putea aduce.
Umblă chiar legenda urbană (sau mai precis subterană) că Gagarin însuși, după ce-a coborât teafăr din naveta care l-a dus prin văzduh, s-a oprit la Cricova și-a băut neîncetat vreo două zile și nopți. Și când mă gândesc că jumate din băieții planetei visează de mici să se facă astronauți. E clar de ce nu ne-mplinim cu toții năzuința – n-ar avea Cricova suficiente resurse pentru a lecui traumele astrale.
Tot aici vedem și camerele de degustare. Unele sunt impresionante, altele mici și intime, unele tradiționale, altele ușor kichoase, de toate pentru toți.
Ghida ne povestește neabătută, de parcă ar flecări tot soiul de banalități, cum aici s-a semnat nu știu ce act politic important, dincolo și-a făcut Putin ziua de naștere când a împlinit 55 de ani, acilișea nușce notabilități ale planetei au pus țara (sau globul) la cale.
Camerele sunt organizate tematic, unele au vitralii, altele impresionează prin dimensiuni. Favoritul meu este salonul românesc, cu lăute pe pereți, motive populare, totul ales cu destul de mult gust.
A urmat degustarea într-o sală elegantă, cu vitralii, unde am avut parte de trei vinuri și un spumant, plus ceva plăcinte moldovenești calde, cu brânză, varză și cartofi. Și dacă chardonnay-ul alb ni s-a părut parfumat, roze-ul discret, roșul (un merlot) – taninos și bărbătesc, șampania a fost regina zilei. Lacrima Dulce se numește sortimentul (și nu-i chiar atât de dulce), și de atunci mi-am promis să nu mai cumpăr nimic altceva.
În plus a fost tare frumos că ghida ne-a urat la mulți ani tuturor (mai toți eram români), am ciocnit între noi paharele, și am trăit un sentiment foarte plăcut – deși destul de departe de casă, deși din zone diferite ale țării, ne-am dat seama că e ceva profund ce ne unește și ne aduce un zâmbet pe chip și-o tresăltare în piept.
Be First to Comment