În 2015 am petrecut ziua națională în Bilbor, localitatea cea mai nordică din Harghita și singura comună covârșitor românească din județ. Anul trecut am ales Moldova – singurul stat covârșitor românesc din afara actualelor granițe.
Întrebarea pe care mi-au pus-o mai toți prietenii sau cunoscuții, auzind că pregătesc o excursie la Chișinău a fost „De ce?“. Totul la pachet cu stereotipuri despre racheți, interlopi, doamne cochete. Plus rugămintea de a le aduce, în măsura în care îmi vor îngădui buzunarul și vameșii, bomboane și vin. Când ești bombardat cu asemenea îngrijorări și angoase e firesc să-ți faci un pic de griji și să te-ntrebi dacă te vei întoarce teafăr și nevătămat de ACOLO. După care-ți spui că-i vorba doar de ignoranța românilor, care nu fac niciun pic de efort să priceapă ceva din ce se-ntâmplă dincolo de Prut, ci doar înghit pe nemestecate clișee. După care iar te temi și-i încredințezi unui bun prieten misiunea de a verifica dacă mai ești în viață, îi lași scris unde vei merge, unde te vei caza, ce să mai, faci un veritabil testament digital. Să nu se chinuie prea tare organul cu ancheta.
Cam astea au fost stările contrastante prin care am trecut, dar totuși aș spune că media era bună. La fel de bună ca a unuia care stă cu fesa stângă pe-un sloi de gheață și cu cea dreaptă pe o plită încinsă. Sau pe-o lejancă, după cum aveam să aflu dintr-o reclamă TV.
Nu am ales drumul cel mai scurt spre Chișinău și nici vama cea mai cunoscută (Leușeni/Albița), fiindcă am vrut să vedem pentru prima oară un oraș important al României, în care și-au petrecut tinerețele babacii de jupân – Galațiul.
Călătoria trece repede, pe autostradă și drumuri naționale foarte bune, cu asfalt ca-n palmă. Localitățile din Bărăgan sunt mai răsfirate ca suporterii Chiajnei la un meci organizat joia în nocturnă, ceea ce ne permite să intrăm pe la 11:30 în Galați. Facem o primă pauză la turnul de televiziune (impresionantă construcție, am vaga bănuială că arhitect a fost un eunuc neîmpăcat cu sine însuși).
Urmează o plimbare de cinci minute prin parcul adiacent, cât să vedem Dunărea și vecinii de vizavi.
Apoi ne oprim în centru și facem o plimbare pe Strada Domnească: afișe electorale amuzante,
clădiri frumoase cândva (unele renovate, altele în paragină),
descoperim străduțe înguste și pitorești, o biserică romano-catolică, o grădină publică.
Orașul arată curat, îngrijit, dar ușor încremenit în afara timpului. Plutește multă nostalgie în aer. Galațiul ne-a lăsat un gust dulce-amărui, prăfos, vetust, ca de turmeric.
Ne hotărâm să trecem în Republica Moldova prin Vama Oancea, sperând că pe aici traficul va fi mai puțin intens decât prin mult mai cunoscutele Albița, Sculeni sau Giurgiulești. De la Galați la Oancea cei 60km trec repede, în ciuda drumului nu foarte grozav. Localitățile pe aici sunt sărace, iar relieful – surprinzător de deluros. Parcă am trăi în direct un soi de trailer despre cealaltă Moldovă.
În localitatea Oancea nimic nu anunță că am avea de-a face cu o frontieră. Vama e undeva jos în dreapta față de șoseaua națională și, spre uimirea noastră, vedem că suntem singuri singurei. Cu greu și-n dorul lelii iese din cabina vamală un nene cu geacă de piele și ochelari de soare, ne ia actele, le scanează, aruncă o privire sumară în portbagaj și după 2-3 minute ne urează drum bun. Atât? Eram pregătiți psihologic pentru o coadă mai mare, pentru un control mai amănunțit, un formular, o declarație cinstită, ceva. Zicem bodaproste și pornim peste podul îngust și cam șubred peste Prut. Doar că pe la jumătatea podului călătoria de plăcere se-ncheie. Ce ziceam de pregătirea aia psihologică? La vama moldovenească lucrurile nu par să meargă la fel de repede ca-n partea noastră. Sunt peste 50 de mașini la coadă și-n 20 de minute de așteptare nu înaintăm nici măcar un centimetru. Asta e, e încă devreme, e destul de cald și plăcut. Trec pe repede-nainte peste umerii ridicați a pagubă, număratul de mașini care așteaptă în cârd (multe cu numere de Lituania – cred că Lituania e pentru hârburile moldovenilor cam ce e Bulgaria pentru hârburile dâmbovițene). Încruntături. După 50 de minute, plata vinietei de Moldova (puțin peste 20 de lei) și o barieră care nu a vrut să se ridice în calea noastră, în sfârșit ajungem pe drumurile fraților de la răsărit. Drumuri bune, prevăzute chiar cu un prim localnic – un domn trecut de 60 de ani, pe bicicletă, roșu la față, descriind pe asfalt niște sinusoide care ne spun multe despre ce s-ar putea găsi în sângele dumnealui.
„Bine-ați venit acasă!“, spun de obicei vameșii moldoveni cetățenilor români care intră în RM. Bine v-am găsit!
Be First to Comment