Liliacul și liliecii de Ponoarele

Când auzi cuvântul ponor, gândul îți fuge instant la o formidabilă gimnastă. Dar după ce te vei plimba prin comuna Ponoarele, Mehedinți, s-ar putea totuși să te gândești și la un alt sens. DEX-ul vine cu o explicație limpede: „formă de relief din regiunile carstice, aven, dolină sau microdepresiune, prin care apele de suprafață se scurg în subteran“, iar mica localitate răsfirată peste dealurile din apropiere de Baia de Aramă este o ilustrare de manual a acestei definiții.

 

DSCF5099

 

Uimitoare la Ponoarele e abundența și varietatea de obiective turistice, naturale și antropice, într-un spațiu relativ restrâns. Le voi pomeni pe rând, punctual, în ordinea numerelor de pe tricou.

De la București la Ponoarele drumul are aproximativ 340km și se parcurge în aproximativ 5h30. Traseul e simplu: A1-Râmnicu Vâlcea-Târgu-Jiu-Baia de Aramă-Ponoarele. După ce până la Baia de Aramă drumul a curs molcom pe la poalele munților (Buila, Căpățânii, Parâng, Vâlcan), de aici ne îndreptăm spre o zonă vălurită și foarte păduroasă, de podiș. De la intrarea în Ponoarele, primele obiective turistice de care vei da (pe partea stângă) sunt Bisericuța de sub Stei și Moara Crăcucenilor. Spre ele urcă un drum forestier bun, iar mașina se poate parca la vreun kilometru de la drumul asfaltat, într-un loc mai larg, în apropiere de cimitirul local și o stație de epurare a apei. Moara Crăcucenilor din păcate nu este restaurată, pietrele de măcinat zac aruncate pe o pajiște alături, și-n afara bârnelor groase de lemn înnegrit, prea multe nu se pot vedea.

 

DSCF5501

 

Un plus totuși pentru acoperișul care pare refăcut relativ recent. La bisericuța cu hramul Sfântul Nicolae se urcă pieptiș, două minute, fără un drum anume, pur și simplu peste pajiștea înierbată. Din păcate, am găsit-o închisă, dar din câte am aflat de la un localnic în vârstă, încă se slujește aici, cam o dată pe lună. Lăcașul de cult datează de la începutul secolului al XIX-lea, are o icoană chiar mai veche, din 1762, și un soi de masă cu scaune în curte. În plus, în jur țiuie o liniște fabuloasă, iar covorul verde peste care se așterne de sute de ani un strop de credință te ține captiv minute-n șir. Dăm roată, facem poze din toate unghiurile, și ne dăm seama că acesta chiar e un colț de rai.

 

DSCF5520

 

Reîntorși la drumul național, după alții 500 de metri ajungem la o răspântie. În stânga indicatorul arată spre satele Băluța și Delureni (care aparțin tot de Ponoarele), înainte mergi spre Drobeta Turnu Severin, în dreapta… în dreapta rămâi peste noapte. Într-un loc minunat numit Conacu Boierului. Am fost și eu boier o dată-n viață și-am băgat mâna-n buzunar mai adânc decât de obicei (camera dublă cu mic dejun inclus este 220 de lei), dar nu regret deloc. Fără să exagerez cu nimic, e locul din România cu cel mai mult bun gust și atenție la detalii în care mi-a fost dat să înnoptez până acum.

 

DSCF5332

 

De ce-ar alege însă cineva să se-ndrepte spre stânga, către o localitate cu nume jucăuș-îndoielnic? Un nume care invocă secrețiile glandelor mele salivare produse de amintirea bucatelor de la conac. Băluța.

 

DSCF5447

 

Fiindcă până acolo poți vedea Pădurea de Liliac – cea mai întinsă din țară și care, la început de mai, e o splendoare. Iar în satul cu nume pitoresc poți străbate Cheile Băluței și te poți aventura în peștera cu același nume. Pentru a ajunge în Pădurea de Liliac, urmezi indicatoarele (de la o răspântie mai largă, spre stânga, încă vreun kilometru). Din păcate, noi am ajuns prea devreme pentru a prinde copacii în floare, dar măcar am putut să admirăm culmile înzăpezite din Vâlcan și Retezat, peste o mare de verdeață la poalele lor.

 

DSCF5472

 

Oricum, dacă și liliacul ar trebui să fie „de undeva“ (așa cum pepenii-s de Dăbuleni, ionatanele de Voinești, afinele provin negreșit din Retezat sau cartofii cei mai buni din Covasna), cu siguranță că ar trebui să i se spună Liliac de Ponoarele.

Satul Băluța e pitoresc și numără vreo 200 de suflete. Treci pe ulița principală și te preschimbi instant într-un magnet de bârfe, special guest star la Radio Șanțul local. Parcăm mașina chiar la capătul satului, sub un povârniș pronunțat pe care stă cocoțată o altă bisericuță. Urcăm și până aici, iar efortul de câteva minute ne este răsplătit cu o priveliște formidabilă asupra satului.

 

DSCF5431

 

Din locul unde am lăsat mașina se despart două drumuri și apare un marcaj cu punct roșu, plus o inscripție de lemn: Cheile Băluței, 1h30. Drumul pare în sus, pe o pantă abruptă de munte pe care un autoturism mai supărat de teren îl poate urca. După vreo 100 de metri de gâfâieli și sudoare ne prinde din urmă un localnic, care ne lămurește că nu sunt pe-aici cheile, ci jos, să ținem forestierul principal și bine tasat. Facem cale-ntoarsă, îi urmăm sfatul și, spre surpriza noastră, marcajul cu punct roșu apare pe stânci și aici. Singura concluzie pe care pot să o trag este că probabil cei care au gândit traseul l-au trasat în circuit, urci pe-o parte și după ocoluri pe la înălțime ajungi în chei spre sfârșitul excursiei. Noi am dat buzna direct, în doar 10 minute le parcurgem la pas, integral.

 

DSCF5360

 

Peisajul pe aici e arid și aproape nepământean, noroc cu niscaiva capre zburdalnice că adaugă pixeli colorați pe fundalul altminteri relativ prăfos.

 

DSCF5382

 

Peștera Băluței e în stânga (cum mergi dinspre sat), foarte aproape de drum, intrarea este evidentă. Din peșteră curge un pârâu, pe lângă care se poate pătrunde înăuntru.

 

DSCF5357

 

Nu are o dezvoltare foarte mare (puțin peste 200 de metri), dar e pitorească, prevăzută cu mici concrețiuni și lilieci. Noi am mers doar cât ne-au permis bocancii destul de înalți, dar pentru a înainta mai mult e nevoie de cizme.

 

DSCF5402

 

Întorși la intersecția principală din Ponoarele, în apropiere de conac, continuăm drumul și la nici două sute de metri dăm de principala atracție a zonei – Podul lui Dumnezeu. I se spune astfel fiindcă e vorba de un pod natural, unul dintre puținele din Europa și singurul pe care se circulă auto, fiind permis inclusiv traficului de mare tonaj.

 

DSCF5182

 

De fapt, aici a fost cândva o peșteră uriașă, tavanul s-a prăbușit, iar din intrare a rămas o pitorească bretea rutieră. Atracțiile turistice de lângă pod sunt multe. În dreapta lucește lacul Zătonul Mic, un ochi de apă mult mai întins decât pare în fotografii și care stă frumos la poză și rânjește candid spre fotografi alături de restul comunei.

 

DSCF5297

 

În partea stângă, sub pod, coboară o potecă lină care conduce spre intrarea în Peștera de la Ponoare, care probabil cu multă vreme în urmă făcea corp comun cu cea al cărei tavan s-a prăbușit. Intrarea e de mari dimensiuni, și imediat după ce-ncepi să te scufunzi în beznă sesizezi că te mai scufunzi în ceva. În loc de podea ai parte de o mocirlă de zile mari, și fiecare pas în încercarea de a înainta devine un exercițiu de cardio. Structura peșterii e simplă, cu o galerie inundabilă relativ dreaptă și largă, și o alta fosilă, în stânga.

 

DSCF5152

 

Am parcurs cam jumătate din galeria principală, încercând să ne mai dregem moralul nămolit cu glume de genul „ce ne mai place să jucăm murdar“. Drumul s-a oprit brusc pe marginea unui… lac – e chiar lacul Zătonul Mare, care-și vâră coada până aici în peșteră în sezonul umed, pentru ca vara, pe arșiță, să sece complet. Ne-ntoarcem la răspântia cu galeria fosilă și urcăm din greu o pantă abruptă. Bonus nesperat: o feerie de dantele, stalactite, coloane, orgi.

 

DSCF5166

 

Ne străduim din răsputeri să tragem câteva cadre decente și utilizabile cu minunile acestea subpământene, și-ncercăm să nu deranjăm liliecii care în perioada asta a anului nu chițăie-n front, ci trag din plin la aghioase.

După ieșirea din peșteră revenim la pod și continuăm pe traseul marcat cu triunghi roșu. Șase sute de metri până la cele mai joase câmpuri de lapiezuri din România. Poteca urca frumos, relativ domol, zările se deschid spre întreaga localitate, și odată trecută coama dealului zărim Zătonul Mare și lapiezurile. Două câmpuri cu nume pitorești – lapiezurile Afroditei și Cleopatrei.

 

DSCF5223

 

Lamele de calcar care sclipesc suav în amurg deasupra acestui lac imens ne fac să… Aici ar fi trebuit să scriu ceva siropos și poetic, la sentiment, dar nu sunt în stare. De fapt, nu ne fac să nimic. Rămânem pierduți minute-n șir aici, într-o liniște perfectă, într-un prezent care pare veșnic și ireal de frumos. Mulțumită Ponoarelor, peșterilor, cheilor, liliacului și liliecilor lui.

 

DSCF5246

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta

Jupânu' Written by:

One Comment

  1. Veronica
    April 27, 2017
    Reply

    Am ajuns si noi pe acolo, dar vara, asa ca nu lac, nu liliac inflorit, doar o caldura sa lesini pe lapiezuri. In schimb in pestera super racoare si placut. Nu am avut lumina cu noi asa ca in momentul in care lanternele telefoanelor si o frontala nu au mai facut fata, ne-am intors, adica imediat dupa de faci stanga. Am sta o zi pe acolo. La bisericuta nu am fost, ca Mara a auzit ca sunt vipere si ii este frica de ele (cu toate ca la un an a vazut trei pe la Herculane – dar tot timpul a fost in stare de alerta). Frumoasa plimbare! :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *