Postarea asta ar fi putut să se numească infinit mai ghiduș. „Iacobdealul cu drum“ – fiindcă am văzut Lacul Iacobdeal și am urcat pe traseul numit Dealul cu Drum. Sau „Călcat-am iarăși prin Măcin“, după ce am avut o tentativă de a dibui vârful Călcata. Pe scurt, o sumedenie de variante drăgălașe, numai că motoarelor de căutare nu prea le pasă de jocuri de cuvinte și găselnițe lingvistice și te obligă la titluri seci și descriptive. Asta dacă vrei să te bage-n seamă în vreun fel.
E deja al patrulea an la rând când dăm startul unui nou sezon montan în bătrânii munți ai Dobrogei. În trecut am urcat pe Țuțuiatu (Everestu’ Măcinului, la cei 467m ai săi), am călărit peste înălțimile din preajma Cernei, am parcurs Culmea Pricopanului în circuit sau ne-am plimbat pe la mânăstirile Cocoșu și Celic-Dere. De data aceasta căutam ceva scurt, ușor accesibil, spectaculos vizual.
De mare folos mi-a fost o scurtă discuție telefonică. L-am bătut la cap pe un amic într-ale muntelui din Galați, membru de seamă în clubul MecanTurist, care mi-a zis mură-n gură, ca la proști necunoscători ce și cum. Și pe această cale îți mulțumesc, Edi! Din nefericire însă nu mi-am luat lecitina imperios necesară în ultima vreme, așa că am ratat câteva detalii care m-ar fi putut ajuta să ajungem și pe Vârful Călcata. Dar să nu anticipăm.
Am plecat din Constanța pe la 9, pe acest DN1 al munților Dobrogei: Lumina – Tariverde – Baia – Slavele Rusă și Cercheză – Horia – Cerna – Pasul Priopcea. Din Constanța până aici să tot fie vreo 150 de km, dar trec repede, cu ochii lipiți de parbriz. Mai o turmă de oi la ronțăit de McPaie, mai ne taie calea un iepure pufos ieșit la antrenamentul cardio de adus cadouri. Eolienele parcă s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie – noroc că-n Dobrogea nu plouă foarte mult, că nu s-ar mai fi zărit orizontul de paletele lor.
Cert e că pe la 11 trecem de Pasul Priopcea, unul dintre locurile mele preferate, fiindcă-i total atipic pentru o trecătoare. Aici șoseaua nu face serpentine, nu se unduiește blajin, ci taie muntele de-a dreptul, în lung. Urci de behăi și parcă te-aștepți să pici în nas pe partea-ailaltă, după care chiar pici în nas, fiindcă urmează o coborâre prelungă.
Pricopanul de la orizont te ține totuși cu atenția trează și nu uiți că ai un prim obiectiv de atins pentru azi: Lacul Iacobdeal.
Pentru a ajunge la acest lac unic în zona asta a Dobrogei mai întâi faci stânga spre Turcoaia. După câțiva kilometri, înainte de intrarea în localitate te abați iarăși la stânga, pe un drum de pământ care vine de la fosta exploatare din muntele Iacobdeal. De altfel, un om binevoitor a scris cu vopsea albă pe o piatră „lac“, ba chiar a fost aplicată și o tentativă de marcaj, cu bandă galbenă (pe care însă nu-l vei găsi pe nicio hartă, ci doar în teren).
Primul drum care se lasă-n dreapta e cel de carieră, al doilea însă va duce drept pe malul lacului, după un scurt opintiș. La capăt este un soi de zonă largă și plată unde se poate lăsa în siguranță mașina. Nu-i multă lume la plimbare, doar două-trei mașini. Asta dacă nu punem la socoteală un ditamai pachetul de lucrători SMURD aflați într-un schimb de experiență și antrenamente cu o echipă similară din Italia. La fix cât să ne putem speria prietenii de 1 aprilie că am plecat la munte și a venit Smurdul după noi.
Lacul e interesant fiindcă stă cuibărit între pereți abrupți de granit, iar forma aduce cu cea a unor lacuri glaciare aflate la o altitudine mult mai mare.
Se pare că s-a format pe când cariera era încă activă.
În urma unei dinamitări, pânza freatică a răbufnit la suprafață și a rezultat ceea ce se poate vedea și azi – un ochi de apă spectaculos, într-un peisaj altminteri foarte arid și sterp.
Dăm ocol lacului în vreo 30 de minute, prilej pentru a vedea echipele de salvatori cum „periază“ coastele muntelui în căutarea victimei – un tânăr în blugi care-i așteaptă priponit pe un mal abrupt într-un soi de poziție lotus.
Turul de lac se termină pe vârful unui deal foarte ascuțit, de unde ne putem întoarce la mașină fie făcând un ocol destul de mare, fie aplicând tehnica d-amboulea-n jos. Optăm pentru a doua variantă și am fost foarte aproape să adăugăm un element de veridicitate exercițiului celor de la Smurd. În cele 5-6 minute de inconștiență în care coboram cu chiu cu vai dealul cu pricina fiecare pas ne-ar fi putut transforma în victime pe bune. După nițică tremurare de desuuri am revenit cu picioarele pe pământ, victima închipuită a fost salvată și ea, am auzit prin stație cum s-a anunțat găsirea a două vipere pe traseu și-am tras o piticeală prin mica grotă de pe malul lacului.
Plus multe cadre cu necuprinsul cuprins al Dobrogei.
Fabulos ținut, are dreptate Mircea Bezergheanu să-l laude. Dacă nu știi cine-i Mircea Bezergheanu și n-ai auzit încă de copacul lui dobrogean, află că-i fotograful român pe care-l urmăresc cu cea mai aprigă aviditate. Nu există cadru postat de el de prin Dobrogea, Apuseni ori Fundătura Ponorului la care să nu dau laic și să nu băloșesc instant. E-un tip în stare să spună oricând o poveste cu un simplu click pe declanșator.
După ce terminăm de admirat și pozat Iacobdealul, ne-ntoarcem în drumul principal, continuăm încă un pic și virăm spre comuna Greci. Greci este pentru Măcin ceea ce reprezintă Bușteniul pentru Bucegi, Chamonix-ul pentru Mont Blanc și Dorobanțiul pentru pițipongeală. Adică principala bază de plecare de unde se răsfiră un mănunchi de trasee. După giratoriul din centru facem dreapta pe un drum asfaltat recent, urmând indicatoarele care arată înspre un așa-numit „loc de picnic“. Depășim clădirea nouă a Parcului Național Măcin (stranie alcătuire) și asfaltul se termină într-un loc larg și verde unde se pot lăsa mașinile. În apropiere se găsește o hartă, băncuțe în pădure, vetre de foc. De aici pleacă vreo trei trasee marcate: triunghi roșu (cel pe care vom merge noi) este așa-numitul Deal cu Drum, care iese apoi în Nifon, punct roșu (circuitul Cozluk) și punct albastru care nu se regăsește pe hărți mai nou și nu am habar încotro duce, dar cel puțin o bucată merge în paralel cu triunghiul roșu.
Când ne pregăteam să intrăm în tură, printre mașinile parcate zăresc o beretă roșie. Sub ea, un cap bătut de soare și vânturi. Mircea Bezergheanu însuși. Îmi trag palme să m-asigur că nu visez și mă duc glonț ca un copchil tâmp înspre el cu mâna-ntinsă, bâiguind ceva de genu: „Salut Mircea, sunt io, Răzvan, un admirator de pe feisbuc. Ce-mi mai place de pozele tale.“ Omul e suficient de relaxat și detașat să-mi dea mâna, îmi povestește că a dormit la Copac (prilej cu care aflu și eu unde anume se află!), că azi n-are mare lucru în plan, că e mulțumit de trecerea de la Nikon la Olympus, că una, ca alta. Îi mulțumesc și lui și sorții care ne-a prilejuit întâlnirea și plec pe traseu plănuind să nu mă mai spăl o lună pe mâna cu care l-am salutat. Poate așa m-o vizita și pe mine muza fotografiei și oi trage și eu ceva cadre frumoase.
De la locul de picnic traseul merge o vreme printr-o pădurice deasă și verde, pe lângă un pârâu subțire.
Pe jos brebenei, pe sus copăcei, care, cu mici excepții, nu-s încă în floare. După vreun sfert de oră poteca se orientează spre dreapta și începe să urce mai susținut. Pe măsură ce suim și începe să se distingă conturul Văii Racova, se deschid și zările spre Greci.
Un păducel în floare mă face să trag de timp ceva mai mult. Priveliștea abruptului vârfului Călcata (sau cel puțin bănuiesc că el este) mă fascinează.
După care arunc o privire în dreapta și văd ceva și mai fascinant. Pietrele Măriei – două mogâldețe profilate peste netezimea Dobrogei și, dincolo de ele, un copac. Solitar, cu coroana perfect desenată, un copac pe care l-am văzut în sute de cadre și ipostaze și pe care, în sfârșit, îl pot poza și eu. Din păcate distanța este foarte mare și focala maximă de 230mm nu mi-e de prea mare folos. Dar orișicât. Pot spune și eu cu mâna pe inimă și chakre că mă număr printre pozografii copacului lui Mircea Bezergheanu.
Traseul trece acum pe deasupra văii Racova, poate cea mai spectaculoasă din Măcin, o vale cunoscută de cei care vin aici pentru cățărare.
Nu mai mergem mult însă fiindcă un declic vag din cine știe ce străfund al cortexului îmi amintește că Edi m-a sfătuit să mă abat de la poteca marcată pe un drum evident. Așadar, zăresc o cărare clară în stânga, pare că se-ndreaptă spre vârful despre care eu cred că-i Călcata. Drumul e prevăzut din când în când cu marcaje antropice (șervețele folosite, ambalaje de bomboane), la un moment dat trec pe lângă noi din sens opus niște bicicliști, deci ceva-ceva tot am nimerit. După câteva sute de metri printr-un soare crunt intrăm într-o pădure deasă. Dacă acum, când majoritatea copacilor nu au înfrunzit încă, soarele nu prea pătrunde aici, îmi închipui ce junglă o fi vara. Pretutindeni pe jos zărim un covor de untișor și punem la cale o orgie pentru hunter-gatherers la întoarcere. Dăm și de un mic izvor cu apă bună și rece, apoi după o vreme părăsim poteca și ne abatem spre stânga, sperând să găsim un hățaș spre vârf.
Runda de bălăureală care a urmat a durat vreo oră, și singurele realizări notabile au fost a. că nu ne-am zgâriat prea mult pe organism în crengi și b. că am pus de-o sesiune de shooting cu două țestoase. Cea dintâi a fost mai timidă, cum ne-a simțit a băgat capul la cutie și timp de zece minute abia a scos la loc lăbuțele. A doua însă mi-a pozat ca o divă.
Din când în când mai dădea din cap, ca scuturată de Parkinson, dar nu m-am prins dacă mă-ndemna să-i mai fac niște portrete sau s-o las în plata Domnului să-și vadă de traiul forestier. După această simpatică întâlnire nu am mai simțit nevoia să bănănăim după vârf și ne-am pus gospodărește pe cules de untișor. Trăiască-i clorofila, că inclusiv azi mi-a ținut de foame și uite ce repede-mi aleargă degetele pe taste.
Ne-am întors la mașină după vreo oră și noi cadre cu Copacul și copacii aproape în floare.
Pe la 17.30 plecam din Greci spre Constanța. Ne-am mai oprit vreo oră în apropiere de Slava Cercheză la cules de urzici, întârziind suficient de mult cât să prindem lumina apusului dincolo de un ogor pregătit pentru culturile de primăvară.
Trag linie și-adun: lacul Iacobdeal, Valea Racova, întâlnire cu Mircea Bezergheanu, două țestoase, copaci în floare, traista plină de verdețuri.
Aș zice că anul montan 2017 n-a început rău deloc.
Be First to Comment