Pe Transfăgărășan tot românul a ajuns măcar o dată-n viață. Imaginea iconică a fâșiei șerpuite de asfalt pe dedesubtul unei linii de telecabină o știe și mătușa mea care-și făcea concediile la cort, cu o Dacie 1300 roșie, și Jeremy Clarkson, care s-a dat pe-aici cu bolizi de sute de mii de euro și-a zis că-i cel mai frumos drum din lume. Dar (încă) nu foarte mulți au ajuns aici iarna. Așa că am dat o fugă de-o zi la hotelul de gheață și la cabană și nu mi-a părut rău.
Întâi de toate, iarna nu poți ajunge aici decât cu telecabina. Drumul este închis – nu doar de barierele cnadnr-ului, ci și de munți de zăpadă care-l îngroapă complet. Probabil că pentru cei temerari și bine echipați, și mersul pe jos e o soluție, dar cum pentru noi iarna montană se rezumă la săniuș și ceai cald, am ales calea aerului și-a cablurilor.
De la Cârțișoara la Bâlea Lac drumul este curățat perfect și se prezintă acceptabil. Micile gropi din asfalt și ace de păr mai strânse te fac să ridici un pic piciorul de pe gaz cât să se prelungească suspansul. Suspans care atinge cote și mai mari în parcarea de la Bâlea Cascadă unde: a. trebuie să parchezi mașina pe-un patinoar de ți-e mai mare dragul și b. să te dai jos din ea și să te-ndrepți spre telecabină. Fără patine, fără să fii Plușenko, fără să baletezi neajutorat prin aer. Greu, tare greu, dar într-un final fericit ajungi întreg și nevătămat.
Din clădirea telecabinei probabil că au fost îndepărtate doar tablourile cu tovarășul și congresele, în rest totul pare neschimbat. Singura notă de noutate o dă o foaie pe care se află tipărit programul de funcționare, tariful, și-o semnătură a administratorului.
Câteva precizări (valabile în februarie 2017):
- Programul de funcționare al telecabinei este de la 9 la 17. Cursele se efectuează cu minim 10 pasageri, dar există totuși și două drumuri care se fac obligatoriu – la începutul și la sfârșitul programului.
- Tariful este de 30 de lei de persoană pentru urcare și tot atât la coborâre. Biletele se taie manual, sus, la Bâlea Lac. Spre deosebire de telecabinele de pe Valea Prahovei, aici accesul nu se face pe bază de cartelă.
- Patronul telecabinei și-al cabanei Bâlea (plus al hotelului de gheață) este același. Ar fi fost frumos din partea lui dacă ar fi integrat cumva serviciile (de exemplu să existe un pachet comun cu cazare, masă, transport pe cablu, vizită la hotelul de gheață). Din păcate însă, se plătește totul, separat. Prețurile nu-s exagerate, dar nici chiar bani de semințe și bere la pet nu sunt.
După acest prim rând de revelații, urcăm relativ temători spre platforma de unde urmează să ne ducă telecabina spre iadul alb de la 2000 de metri. Temători fiindcă ideea de a atârna pe-o sârmă la cheremul stihiilor naturii îți dă oarece fiori. Dar spaima și mai mare e că s-ar putea să nu fie suficient de multă lume într-o zi de luni, pe la 13, ca să se umple telecabina. Ne liniștim însă văzând că la coadă așteaptă deja 5-6 persoane, iar în spatele nostru mai vin câțiva.
Tocmai când pulsul ni se mai regularizase, un nene mai în vârstă, c-o pălărie de pădurar bavarez pe creștet, ne transmite fiecăruia în parte ceea ce în termeni tehnici anglo-saxoni s-ar numi un disclaimer. Omul ne spune relaxat cam așa: urcați pe răspunderea dvs., telecabina nu funcționează dacă vântul bate cu mai mult de 60km pe oră, rafalele se pot înteți oricând, dacă se-ntâmplă asta veți rămâne la cabană obligatoriu. Dar stați liniștiți, sunt locuri pentru toți, și-n cel mai rău caz vă coborâm în cel mult trei zile cu elicopterul.
Perspectiva claustrării iminente la peste 2000 de metri într-un viscol năprasnic mă face să pun mâna pe telefon de urgență, cât mai e semnal, și să le dau de știre colegilor de la birou că e posibil să-mi prelungesc pe termen nedeterminat concediul. În plus, rubedeniile alertate reiterează o mai veche idee: Voi nu muriți acasă.
Telecabina sosește foarte încet, semn că sus vântul e puternic și viteza trebuie să fie extrem de redusă pentru a potrivi carcasa metalică în lăcaș. Ajungem, se golește, ne urcăm temerari, prin stație omul de la tehnic anunță că avem undă verde și sus cu noi. Cel mai greu și lent trecem de primul stâlp.
Sunt patru cu totul. Drumul e plăcut și se scurge într-o simfonie de glume macabre ale călătorilor, în timp ce afară Piscul Bâlii aduce cu o lamă de ferăstrău. Drumul asfaltat e îngropat sub metri buni de zăpadă, doar din loc în loc se mai intuiește parapetul. La un moment dat ni se pare că vedem și niscaiva urme de om, dar care dispar brusc. E foarte straniu să cunoști atât de bine locurile, să le știi verdeața, brazii, căprițele negre, și să le vezi acum acoperite complet de o pilotă albă, de parcă s-ar fi jucat pe-aici Elsa și Anna cu baghetuța magică.
Ajungem sus după un drum de 15 minute (în mod normal ar fi trebuit să dureze cam 12), plătim și ne camuflăm bine pentru a face față urgiei. Ninge viscolit, dar din fericire nu e foarte frig și vântul suflă cu aproximativ 30km/h. Când ieși din clădirea telecabinei senzația e că ai nimerit într-un joc video 3D, labirintic și ireal.
Încerc să-mi amintesc harta cu locșoarele din zonă și ne orientăm cumva în stânga spre hotelul de gheață. La intrare, altă taxă – 15 lei de persoană.
Dar de banii ăștia poți sta printre sloiurile aranjate cu măiestrie cât dorești, vizitezi fiecare cameră-n parte sau chiar te lăfăi prin blănuri, accesând memoria ancestrală a strămoșilor care-au prins glaciațiunea.
În fiecare an camerele se organizează tematic, iar în 2017 subiectul central au fost filmele. Inclusiv unele românești, precum Toate Pânzele Sus.
Personaje sau scene din diverse producții cinematografice au fost sculptate în gheață. Turul începe cu fustița fâlfâindă a lui Marilyn, continuă cu vrăjitoriile lui Harry Potter, trupul de silfidă al lui King Kong (spoiler – din gorilian se ițește ceva dubios). După care dau cu ochii de dracul gol al unei galaxii foarte foarte îndepărtate – Darth Vader – lângă șforța căruia, evident, o imortalizez pe-a mea.
Cu biletul de la hotelul de gheață se mai poate intra și în biserică și în iglu. Ambele construite tot din gheață. Iglu-ul mi-a plăcut în mod deosebit, e parcă mai aerisit și mai prietenos. Plus că e plin de sirene drăgălașe care sfidează frigul din jur.
Biserica arată ca un soi de capelă micuță, iar pe un perete zărim în zăpadă Cina cea de Taină.
Pentru cei care vor senzații tari pe gheața lacului, există snowmobile pe alese.
Din pricina unui viscol de nu-ți poți zări nici măcar extremitățile de tot felul ale propriului corp, am lăsat glisarea pe data viitoare, preferând în schimb compania călduroasă a unei ciorbe la cabană. Iarna e tare gustoasă la Bâlea Lac. 🙂
Be First to Comment