Cernobâlbâieli pe Toroioaga

Se cheamă că ai un concediu minunat când ți-o furi sistematic de la nevastă. Apoi, ca prin minune, pici mereu în picioare. Iar în final vezi niște locuri care te vor bântui multă vreme prin frumusețea lor. Așa a fost cazul unui sejur de opt zile petrecut în Maramureș în august 2016.

Dacă alegi să te duci la Borșa în august și nu ai rezervare făcută încă de la Revelionul din anul precedent, șansele de a găsi o cazare decentă sunt ca ale mistreților de la Balc să prindă iarna după ce-și cheamă Țiriac prietenii în vizită. Noi am început să sunăm frenetic cu vreo săptămână înainte. La început eram năzuroși: vreau să fie de lemn, dar cu foișor, dar cu pârâiaș propriu, dar în pădure, să nu ne vadă nimeni. N-a fost chip. După vreo 10-15 refuzuri impasibile din partea unor gazde copleșite de afluxul de turiști, am lăsat steagul pretențiilor jos și am început să sunăm peste tot, la rând. La a 24-a încercare ne-a răspuns un domn molcom. Aveți cazare în săptămâna cutare? Da. 2 camere duble, patru persoane? Da. Acces la baie, apă caldă, grătar, curățenie, nevoi primare? Da. No, așe. Nici nu-nchid bine cu omu’ că nevasta se repede ca o hienă flămândă la gâtlejul meu firav care pulsa de bucurie. Dar dacă nu-i frumos acolo? Dar ești sigur? Dar aveau pe pereți carpetă cu răpirea din serai! Dar avea și tablouri din cele ce se vând în stațiuni pe pereți. Din fericire m-am ținut tare pe poziție și i-am zis soaței că dacă soarta, universul și gaura neagră a lui Hawking ne-a trimes acolo, atunci acolo tre’ să mergem și cu asta-basta.

La două zile mă pomenesc cu un telefon din partea gazdei cu vești bune – știți, dacă nu vă e cu supărare, nu vă vom caza în casa de unde-s pozele pe internet, ci mai bine, în casa feciorului, mai în spate și izolat, dar mai frumos. La fața locului am avut parte așa: de curățenie impecabilă, de-o baie imensă cu cadă, nu cu cabină de duș, de DOUĂ bucătării impecabil dotate, de camere mari, cu saltele extraordinare și mobilă de lemn masiv, de mult bun gust și gazde primitoare, de horincă, gogoși calde și alte bunătăți din partea casei.

Într-un cuvânt, nu ne-a lipsit nimic, am avut tihnă, liniște, pace, grătar și mângâiat zilnic de miei. Cu doar 35 de lei de persoană pe noapte. Casa Simona se cheamă locul. Și-a fost prima din cele trei mari cumpene pe care le-am trecut cu bine, în ciuda burzuluielilor inițiale ale nevestei. Mai puneți la socoteală că gazdele au o fetiță extraordinar de dulce, pe nume Sofia, de 10 luni. Care stă cuminte în brațele frățiorilor și zice puține lucruri. Printre care, „Haida!“. Ne-am conformat. Haida-n Maramu’!

Plecăm din București cu elan muncitoresc și cu 535km dinaintea roților. Pauză de carbohidrați calzi, abia scoși din cuptor, la Comarnic, la cea mai cea brutărie din Țara Românească. Pauză de gaze de eșapament între Bușteni și Predeal, fiindcă pe DN1 tradiția barei-la-bară se respectă și dimineața devreme, în cursul săptămânii. Pauză de sensuri giratorii în Brașov (la sensuri giratorii aproape că întrece Constanța). Admirăm din mașină cetatea Feldioara care pare cam într-o rână și sperăm că se petrec lucrări serioase pe acolo. După alți câțiva kilometri buni facem o pauză la Cetatea Rupea.

Loc distrus parțial pare-se în timpul unor filmări ale lui Sergiu Nicolaescu și recent refăcut cu fonduri europene. Cetatea arată acum foarte bine, recondiționarea s-a făcut cu cap și gust, te poți strecura prin toate turnurile răcoroase.

E drept că-n cel al Slăninii am zăbovit un pic mai mult, sperând că dau de lucruri care să-i fi inspirat numele. Căsuța din vârf e tare drăguță.

Iar priveliștea de pe metereze e senzațională, chiar dacă în mână ții obiectivul unui aparat foto și nu țeava unei puști, ca acum câteva sute de ani.

Prin Sighișoara trecem în goană, în Târgu-Mureș ne rătăcim un pic, Reghinul ne surprinde cu povârnișurile accentuate, la Bistrița ne iese în cale un măr uriaș. Ultimii kilometri, pe Valea Sălăuței, prin Năsăud, Rebra, Telciu, trec greu, dar Maramureșul ne întâmpină cu un apus de soare splendid imediat după Dealul Ștefăniței și Pasul Șetref.

Fiindcă vremea se anunța foarte bună și oasele trebuiau dezmorțite cumva pentru turele viitoare, am propus o excursie de încălzire pe Toroiaga, al treilea vârf ca înălțime din Maramureș, de 1930m în cap. Din Borșa până-n Baia Borșa drumul e ca-n palmă. Aici peisajul arată ușor dezolant, cu multe blocuri în care probabil locuiseră mineri pe vremuri, distruse între timp.

Exploatările de minereuri neferoase s-au oprit prin 2005, dar drumul mai dăinuie și azi, e drept că sub o formă praf spre groaznică. Sunt vreo 8 kilometri pe care-i poți parcurge cu aproape orice mașină până la Gura Băii.

Ne-am temut că nu vom ști unde să ne oprim, dar n-a fost dificil. Când dai de un lac de decantare bizar, de un sol marțian, de clădiri dezafectate care-ți amintesc de Cernobîl, e clar, ai ajuns. Bonus, pe o pancartă a unor afinari care și-au stabilit cuibușorul printre ruine se poate citi cu verzale: „Bine ați venit, rău ați nimerit!“

Lăsăm mașina într-un pustiu dezolant, alături de un snop de acatiste mentale în speranța că nu voi fi nevoit să apelez iar la Casco. Drumul urcă în dreapta, iar marcajul, triunghi roșu, deși destul de rar, pare proaspăt. După alte 20 de minute de forestier așa și-așa ajungem la un al doilea lac de decantare, loc în care mai toți culegătorii locului și-au parcat mașinile cu numere de Bulgaria.

Forestierul cvasidecent de până acum lasă loc unuia rău și abrupt pe care transpirăm din greu, cât să fie mai mare bucuria odată ajunși în Șaua Lucăcioasa, lângă un lac.

Aici ai parte de un 360 copleșitor, iar refugiul de lemn care înțeapă norii e dovada încă în stare bună de funcționare că-n Maramureș până și adăposturile din creierii munților sunt țuguiate.

De aici drumul marcat coboară spre nord, la haitul Mocârlău, iar noi ne abatem o oră, pe drum nemarcat, spre Toroioaga. La început drumul e lat și se strecoară printre jnepeni, amintind vag de platoul Bucegilor în zona Piatra Arsă. Ne întâlnim cu mai mulți culegători de afine care ne îmbie să luăm câte ceva din târnele lor. Cum să refuzi o pișcotăreală benignă la 1800 de metri? Băgăm boticurile, ne facem fuchsia pe mâini, buze și smalț și-i dăm înainte.

După o coborâre pronunțată și-o înșeuare adâncă mai ceva ca decolteul unei dive, poteca devine îngustă și se agață de versantul din stânga într-un urcuș continuu. Traversăm pe o brână o zonă cu copaci uscați de parcă ar fi fost supuși la electroșocuri de niscaiva nori fără suflet.

După un pieptiș final, ieșim în creastă, pe vârf. Surpriză însă, niciun marcaj, niciun însemn, nimic. Doar o tentativă semieșuată de momâie și-un fel de gaură în care ne refugiem ca să băgăm ceva la maț fără să ne usuce vântul.

În timp ce ne scărpinăm veseli pe burțile bine puse la cale, îmi dă prin gând ca-ntr-o doară să intru în aplicația de Android Munții Noștri, cu harta Maramureșului, și să activez localizarea prin GPS. Punctulețul roșu de identificare a apărut instant, doar că nu acolo unde mă așteptam eu, adică pe Toroioaga, ci mult mai jos pe hartă, în dreptul unui vârf fără nume. Ia-o p-asta, in your face, turistule care vrei o tură lejeră. Ne uităm cu toții derutați spre piramida care se vede undeva la orizont. Ăla-i locu’. După un scurt și democratic consiliu tovărășesc mi-am impus punctul de vedere și-am pornit într-acolo. Drumul e fain de tot. O potecuță bună, cu hăuri deloc letale și de-o parte și de alta. Ai senzația că te plimbi pe un bulevard lat de-o palmă, la 1900 de metri, și nu mai e nimeni în jur.

Decât vreo două ciori și-o drujbă tristă-n depărtare. Atingem vârful după încă o jumătate de oră și suntem în sfârșit mulțumiți după atâta cernobâlbâială. Are plăcuță de înmatriculare de lemn, are priveliște, are pe el patru bezmetici căpiați de picioare încă din prima zi. Asta de încălzire.