Bilbor – pe tărâmul fermecat al apelor minerale

Unde-o fi localitatea din România cu aerul cel mai pur, izvoarele minerale naturale cele mai numeroase și munți cât vezi cu ochii-n jur? Dacă-i vorba de aer curat te gândești de-ndată la Breaza (n-am priceput cum s-a născut legenda asta urbană). Dacă e rost de ape minerale, îți suni repede părinții sau bunicii să vezi pe unde-au mai fost la băi. Dacă-i vorba de munți cât vezi cu ochii, locuri sunt multe. Dar zona care să le reunească pe toate trei laolaltă e una singură: Bilbor.

Recunosc, am ajuns aici mai mult din întâmplare. Din când în când îmi fac de cap cu nevasta și mă joc cu degețelul. (Moment în care pe ecran apare discret un semn de 18+.) Seara. Cu atlasul României în față. (Semnul de 18+ dispare și lasă loc unui prelung oftat.) Pur și simplu unul dintre noi închide ochii și se plimbă cu deștu’ pe harta României și celălalt spune stop. Și astfel universul, zeii Carpaților plus forța din Star Wars, ori toate trei la un loc ne indică noi și noi locuri prin care să ajungem. Așa am dat de fapt de Bilbor, oricât de tâmpițel ar suna. A urmat un pic de risărci. Aflăm că e cea mai nordică localitate a județului Harghita, doar că, înainte de a avea mici temeri etnice, m-a liniștit wikipedia: Bilborul e singura comună din județ cu populație integral românească. Două sate – Bilbor și Răchitiș – și vreo 3000 de suflete. De jur-împrejur, numai munți – Giurgeu, Călimani, Bistriței. Din București până aici să tot fie ceva mai puțin de 400 de kilometri, deci premise excelente de week-end prelungit pentru a vedea mai bine zona și oamenii.

Am tot așteptat prilejul oportun să ajungem la Bilbor, dar multă vreme n-a fost să fie. Ba era vreme rea, ba zilele libere de la stat nu se legau de week-end, ba se-mbolnăvea careva, ba ținteam către munți și înălțimi mai aproape și mai mari. Până de 1 decembrie 2015 când toate astrele au părut că se aliniază perfect. Plus că spune și tu că asta nu-i aroganță de jupân, să petreci ziua națională a României prin Ținutul Secuiesc! Și nici n-aveam pe-atunci idee că teroristul lu’ pește face artificii la traforaj în dormitor.

Drumul de la București trece musai pe la Brașov, dar pentru a evita Valea Prahovei am luat-o pe DN1A, Vălenii de munte – Cheia. După Brașov, a urmat E58, un soi de magistrală care traversează de la sud la nord Covasna și Harghita.

Zăpada începe să apară în jur, și-ncerc să ghicesc pe rând unde-i Bodocul, Baraoltul, Ciucul, Harghita, Hășmașul, o sumedenie de masive nu foarte înalte, dar care au un farmec aparte, multe peșteri, ape minerale, lighioane (scatiul timid, buha raw-vegană, râsul trist).

Dincolo de asta, după ce plăcuțele de la intrarea în localități devin bilingve, începe distracția. Una exclusiv lingvistică – fiindcă acolo unde în românește e un cuvânt de patru litere, hai cinci, în maghiară abia dacă-ncape scris pe tăbliță, eventual cu font mai mic. Bixad, de pildă, se cheamă Sepsibükszád. Și după ce ne distrăm binișor pe seama conaționalilor de altă etnie maghiară care scriu mult, nu se-ncurcă, am și eu prilejul să arăt că n-am trecut de florile mărului printr-o facultate de Litere și să invoc caracterul aglutinant al limbii lor ca explicație.

Altminteri, drumul prin secuime decurge lin, șoseaua e incredibil de puțin aglomerată, peisajele tot mai albe. Satele mi s-au părut tipice pentru o zonă de munte din România, dacă n-ai ști că oamenii de aici sunt maghiari n-ai vedea nicio diferență.

Principalele borne care marchează itinerariul sunt Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Toplița. Din Toplița, drumul o apucă spre est – către Borsec și mai încolo spre Neamț, dar după numai vreo 8 kilometri se zărește indicatorul spre stânga de Bilbor. E formidabil să ajungi aici pentru prima oară noaptea, pe un drum virajat și extrem de frumos, să mergi prin locuri unde ai senzația că pădurea o ia la vale spre tine și-o turmă de căprioare ți-ar putea tăia calea și lumina farurilor dintr-o clipă într-alta. Drumul e asfaltat de curând și destul de lat, dar valea se deschide larg abia după vreo 8 kilometri.

Aici e-un soi de Vâlcea Despicată – pentru fanii seriei Stăpânul Inelelor. Mai simplu spus, cam așa ar trebui să arate un colț de rai rural. Coline, munți, păduri, case mari, oameni zâmbitori, animale, fânețe mari, totul acoperit de o zăpadă proaspătă și scrâșnitoare și condimentat din loc în loc cu izvoare de apă minerală. Deși sunt la tot pasul, izvoarele nu sunt evidente, și cel mai bine ar fi să ceri ajutorul unui localnic pentru a le găsi. Iar când localnicul e prevăzut cu Jeep preparat pentru offroad, mustăcioară, multe glume și răspunde la numele de Nicu (proprietarul singurei pensiuni din sat), nu doar că vei găsi toate izvoarele din zonă, dar vei și auzi numeroase povești cu bilborenii de ieri și de azi.

Apa minerală de-aici e grozav de gustoasă, ușor acidulată (cam ca o apă minerală light din comerț, cu 1500 CO2), și face din șpriț cam ce știe să facă găina bătrână din ciorbă. O minunăție. Și numele izvoarelor sau ale văilor au un farmec lingvistic clar – Șeștina, Fundoaia, Vâlsănești, Raita. O parte dintre ele sunt amenajate, și apă se ia din niște ciubăre de lemn numite știubeie.

Altele, cum sunt cele de la Vâlsănești, se află captate într-un soi de bazine dreptunghiulare. Pe-aici sigur se scaldă Shrek.

Deși e o localitate relativ izolată, Bilborul nu duce lipsă de mijloace moderne, pentru un trai bun. Există firmă de cablu în comună, benzinărie, patru școli, vreo 20 de magazine (dar niciun Mega Imaj, minune!), mai toate casele au centrale termice pe lemne, releul gsm e la doi pași astfel încât semnalul pe orice rețea de telefonie e excelent. Vara, posibilitățile de ture pe munte sunt nenumărate (turele cele mai serioase vizând zona înaltă din Călimani, la peste 2000 de metri), în vreme ce iarna costișele din jur se pot preschimba pe loc în pârtii de sanie,  schi, bob în doi cu vecina tinerică de peste drum.

Un scurt sejur la Bilbor n-ar trebui să rateze nici alte două obiective. Primul este bisericuța de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, veche de mai bine de 300 de ani, cu bârne groase, afumate, cocoțată în vârful unui delușor numit Bâtca Bisericii. E multă liniște aici, iar lemnul înnegrit de vreme pare c-ascunde multe povești despre bilborenii din alte vremuri, care acum se odihnesc pe deal.

Al doilea obiectiv e Dobreanu, un vârf de peste 1300 de metri, ușor de identificat fiindcă găzduiește releul de care pomeneam mai devreme. Drumul durează ceva mai puțin de o oră și de aici se vede peste 80% din așezare. Casele devin pixeli colorați, gardurile și fânețele înfăptuiesc o geometrie variabilă, fumul din hornuri se ridică alene, iar din cer încep să cadă fulgi mari.

Pesemne că așa o fi să te afli înăuntrul unui glob de Crăciun agitat pe care-l privesc cu ochii mari și uluiți copiii. Iar Bilborul tocmai asta e, un uriaș glob fermecat în care fericirea nu e opțiune, ci obligație.