Cozia – onomastică în culorile toamnei

Vara-şi face omul sanie, şi iarna o pune pe foc. Cam aşa şi cu mine, vara-mi fac provizii de ture jupâneşti, şi iarna le pun pe blog. De data asta îţi povestesc despre o „clasică“ de Cozia, în circuit, într-un week-end târziu de toamnă, cu nişte culori şi-un apus de pus pe rană, suflet şi glandă pineală.

La începutul lunii noiembrie pe piciorul de plai dâmboviţean bântuie încălzirea globală. Bucuroşi că zăpada se mai amână, iar copacii cu frunzele lor ruginii continuă să-i inspire la scris compuneri pe copilaşi, mă hotărăsc să-mi petrec onomastica de Mihail la înălţime. Dat fiind că nu avem la dispoziţie decât două zile, iar soarele apune relativ devreme, optăm pentru un munte apropiat, nu foarte înalt ca să nu dăm de gheţuş, zăpezi & corvezi. Soluţia optimă e una singură şi mi se năzăreşte-n minte direct şi simplu, cam la fel de direct şi de simplu cum invocă pacea mondială o blondă la miss: Cozia.

N-ai cum să nu fi văzut Cozia măcar o dată-n viaţă, fiindcă pe-acolo trece Valea Oltului – principalul drum care taie Carpaţii de la sud la nord. Cozia e muntele cu umbra lui Mircea, e cel sub care se odihneşte Călimăneştiul cu tot cu izvoarele lui, e masivul mic şi-afurisit care şade-n coasta de vest a Făgăraşului ca un ghimpe, e „muntele cu releu“ de deasupra Căciulatei, înainte să te pomeneşti că joci în Fast and Furios 14, alături de tirişti turci pe steroizi.

Drumul e scurt – fix 200 de kilometri – şi relativ simplu: Bucureşti – Piteşti – Vâlcea. Până-n intrarea în Călimăneşti o apuci pe şoseaua de centură de pe celălalt mal al Oltului, după care urmezi indicatoarele de Mânăstirea Stânişoara din Păuşa. Sunt vreo 6 kilometri de forestier, care în principiu pot fi parcurşi cu orice maşină, doar că pe ultima bucată sunt vreo două viraje strânse, cu pietroaie şi şleauri, care te fac să tresalţi. Sâmbătă dimineaţă, pe la 8, în Bucureşti erau vreo 3 grade şi-o ceaţă s-o spinteci cu satârul. Tot trei suntem şi noi, eu, nevasta, şi prietenul nostru de-o viaţă, Toni, cu care-mpărţim de mulţi ani şi munţi, şi cort şi conserve şi furazolidon. Vremea dă semne de ameliorare după Dealul Negru, prilej să speculăm că poate negura o fi venind de la grătarele care sfârâie la Deduleşti. În Păuşa deja e soare, cer albastru şi perfect limpede, aşa că doar la Stânişoara ne mai oprim, unde suntem întâmpinaţi de o pisică extrem de lipicioasă şi-o primă privire asupra Coziei.

E poate cel mai înşelător peisaj din câte poţi vedea prin munţii noştri – pare c-ar fi totul colea, la o aruncătură de băţ, zici că poţi pune mâna pe releul care face injecţii norilor şi-ţi poţi clăti degetele în Cascada Gardului. Atât de aproape par toate şi atât de rău te-nşeli.

De aici până-n creastă sunt însă aproximativ 1000 de metri diferenţă de nivel, urcare aproape continuă, pantă accentuată şi sectoare dificile.

De la Stânişoara, poteca marcată cu bandă albastră urcă în Muchia Vlădesei, unde face joncţiunea cu triunghiul albastru care vine mai pe ocolite din Valea Oltului. Până acolo, urcuşul e constant, prin pădure, nu tocmai obositor, dar nici plimbare de voie. Dăm de ceva măceşe, facem balet printre frunze îngălbenite, asudăm de zor.

Ne întrec mai multe rânduri de tinerei, care în teneşi, care cu plase-n mână, care cu radioul pe umăr ca puştii revoltaţi din filmele americane. Nu mai avem nici noi doojde ani, sentimentul senectuţii începe să ni se-nfiripe în ţeste. La fel şi-o spaimă vagă când, după ce-am schimbat marcajul şi direcţia generală dăm de un prim lanţ. E vorba de fapt de un traverseu lateral uşor expus, prevăzut cu cablu ajutător pentru a depăşi un vâlcel.

Trec cu bine, scuip în sân şi-mi blestem burta cu care mă proptesc mereu în stâncă la treceri laterale. După alte 10 minute de urcuş începe distracţia – e vorba de zona lanţurilor. La vale vin ca nălucile o ciurdă de copilaşi cu diriginţii lor, şi-mpreună cu ei o sumedenie e pietre, aşa că aşteptăm să coboare animăluţele de gimnaziu şi-abia apoi începem cocoţul. Drept să fiu, n-am folosit lanţul deloc, e de fapt un soi de şufă perfect verticală, dar care taie panta pe unde-i mai abruptă. Am ocolit toate sectoarele prin dreapta, unde am avut trepte, puncte de sprijin sau prize pe alese.

Mai sus panta se-ndulceşte, mai avem de urcat prin pădure vreo douăzeci de minute, dar deja ştim că-i aproape golul alpin şi cabana. Aproape însă e şi vântul, care-ncepe să şuiere ca turbatul şi să mă facă să cred că-s un soi de Dorothy.

De fapt, pentru fidelitatea apartenenţei la gen, Dorothy ar fi mai degrabă nevastă-mea, ceea ce-nseamnă că mie-mi revine rolul de Toto. Nu-i nimic, ham talent – la pozat apusul splendid de soare, de pildă. După ce scoatem capul înfofolit şi năsucurile la gol alpin, mă abat 5 minute în stânga până pe Vârful Durduc, pe o potecuţă nemarcată, dar care se ghiceşte clar, pentru un punct de belvedere minunat.

Întreaga vale a Oltului e la picioare, în depărtare se zăreşte coama Făgăraşului, iar în releul din apropiere bate vântul darabana ca zărghitul. Fuguţa îndărăt, fiindcă ziua e pe sfârşite, la fel şi energia noastră, iar frigul ne-a pătruns bine de tot în schelet.

La cabană atmosfera e liniştită, nu-i nicio maşină, doar oameni care-au urcat perpedes şi-acum se resimt, nostalgici, în faţa câte unei farfurii aburinde de ceafă cu piure şi-a unei căni de vin sau ceai. În boxe răsună cântece de munţomani din-acelea serioase, în mi minor. Ne luăm şi camerele în primire, două la număr, moment în care am o revelaţie. Cabana-i la vreo sută de metri mai jos, mare, cu etaj, dar FĂRĂ toaletă în interior. Să te ţii step ce-o să bat la noapte!

În camere e foarte curat, aşternuturi noi, lemn, mobilier destul de vechi, dar un aer plăcut, familiar. Plus zece grade şi 3 lemne rătăcite într-o cutie – raţia pe seară. Luăm în calcul posibilitatea de a dormi toţi trei în două paturi pentru a ne reuni raţiile de lemne în speranţa c-am putea supravieţui, ba chiar fac teste cu nevasta pe o salteluţă de 90cm… Slabe şanse, grase şunci. Nu pare fezabil, aşa că apelăm la planul B – ochi mari şi umezi şi vorbe mieroase de lugu-lugu pe lângă cabanieri pentru lemne-n plus. Planul funcţionează de minune, car cu Toni ceva buturugi, cabanierul ne ajută să aprindem focul în sobe cu un miraculos amestec de cenuşă şi motorină şi gata, toate-s bune şi frumoase, lumea e caldă şi liniştită, ne putem relaxa.

Restul serii l-am petrecut cu mâncare delicioasă şi fierbinte, un joc de cărţi, ceva poveşti cu personalul cabanei, un ceai din partea casei şi smotocit de potăi aciuate pe lângă cabane, şopronul cu lemne şi toaletă. Opt la număr. Lângă toaletă. Opt… A urmat o noapte în care n-a fost frig în camere, deşi afară a îngheţat, şi-am adormit dus încercând să duc muncă de lămurire cu aparatul meu urinar s-o lase mai moale cu producţia.

Munca de lămurire a funcţionat până pe la 6:30, când n-am avut încotro şi m-am înfofolit cu toate polarele, pufoaicele şi fleece-urile pe care le-am găsit şi-am pornit glonţ către toaletă pe-o ceaţă de nu-mi vedeam nasul. Şocul frigului a fost atenuat instantaneu de căldura unui trup de dulău care m-a luat la-mbrăţişări de cum m-a văzut că ies pe uşa cabanei. Încearcă să-l lămureşti cu binişorul că n-ai nimic de mâncare, că tu însuţi nu eşti foarte apetisant şi că ai şi o urgenţă aprigă. Ţi-ai găsit. Norocul meu că au mai ieşit cam tot atunci alţi doi nefericiţi, aşa că patrupedele i-au luat pe ei în primire şi-am putut să-mi văd mai departe de drum spre sălaşul de igienizare.

Iniţial, plănuisem o plimbare mai lungă la Poarta de Piatră şi Vârful Omul, dar fiindcă tot nu vedeam nimic, am hotărât să o luăm uşor la vale, în circuit, pe muchia Scorţaru.

În prima parte, traseul e comun cu Turneanu. Cel mai dificil e să facem drifturi cu vibramul bocancilor peste miliardele de frunze moarte. Mai picăm, ne ridicăm, ca-n primul an de viaţă când se găsea mereu câte-o rubedenie care să-ţi zică „tâtaaa maaare“ ori de câte ori punea-i de-un box cu asfaltul.

La un moment dat prindem o breşă printre nori cât să admirăm Buila, Cindrelul şi şerpuirile gri ale Oltului.

Pentru seri de iarnă culegem şi ceva fructe de ienupăr, cu regretul că n-avem un alambic ca al lui Hawkeye ca să producem acea licoare numită gin. Mai jos, ne oprim pentru un măr şi-o mătură la micuţul refugiu de lemn Turneanu. E curat, destul de bine izolat, şi poate găzdui peste noapte trei, patru oameni, în sacii lor de dormit.

Ceva mai jos, traseul nostru pe Scorţaru, marcat cu bandă roşie, se desprinde spre stânga, lăsând triunghiul roşu să coboare la Turnu prin Pietrele Roşii. Drumul acesta a fost unul dintre cele mai dure teste de nervi montani pe care le-am trecut. Pantă accentuată, inflaţie de suişuri şi coborâşuri, frunze, pământ, mers de-a buşilea. Din fericire însă n-au lipsit punctele de belvedere, vreo 3-4 la număr, un soi de balcoane pietroase de unde puteai cuprinde necuprinsul.

După vreo 3 ore şi jumătate de la cabană ajungem în drumul lat şi bătut care leagă Turnu de Stânişoara, şi mai mărşăluim şi aici vreo jumătate de oră printre frunze galbene, roşii, galben cu negru, negru cu galben, opa, stai aşa că frunza asta negru cu galben mişcă şi, dacă amintirile mele zoo-lexicale nu mă înşeală, răspunde la numele de salamandră.

Finalul turei ne găseşte la Stânişoara, unde vreo 4 călugări stau singuri în biserica mică, de vorbă cu Dumnezeu.

Las un pomelnic, mă minunez că toată curtea mânăstirii e asaltată de orătănii care ciugulesc dezinvolt şi-ntors la maşină mai trag câteva cadre în lumina apusului cu Cozia, cascada Gardului, mânăstirea. Dacă te afli într-un loc ca acesta, toamna târziu, nu-i imposibil să cuprinzi toate culorile universului dintr-o singură apăsare pe declanşator. Voila.