Şureanu – „muntele prieteniei“

După o săptămână la cort în Retezatul Mic cu ploaie, fragi, ciobani dispăruţi, capre negre, flori de colţ şi cronometrat de maşini (don’t ask, povestea pe larg urmează cât de curând) şi încă una la mare unde ştii şi tu că e soare, fetiţele sunt goale şi încă se mai dă lumea cu banana, am zis că avem nevoie de nişte munţi mai pensionăreşti. Mai domoli. Mai de vreme rea. Nici prea departe, dar nici colea. După un proces amplu de analiză şi răzgândire, prilej cu care mi-am înjurat a paişpe mia oară zodia care-i una a nehotărârii absolute (Balanţă), m-am oprit asupra Şureanului. Masiv înalt, cu vârfuri care trec de 2000m, cu lacuri glaciare, peşteri, cascade, sate risipite, cetăţi dacice, castre romane, transalpină – adică un fel de şaorma montană cu de toate la care abia aşteptam să mă dedulcesc.

Echipă de patru, cu mine la timonă şi roluri precise. Eu – dipsomanul grupului, am fost poreclit aşa din pricina imboldului de a arde toate lemnele pe care le strâng, fie la sobă, fie pentru foc de tabără. Nevastă-mea, Ştefania – excelomanul echipei – fiindcă are tabele şi tabelaşe cu tot ce ţi-ar trebui pe munte şi la cort, de la sfoară de rufe cu cârlige, la ac şi aţă, şi de la parazăpezi pe cod roşu de caniculă la şireturi de rezervă pentru bocanci. Ni s-a alăturat Ovidiu – melomanul – numit aşa pentru că deşi n-are încă 19 primăveri cântă de vreo şase ani la chitară, bas, pian, ukulele şi fluierul piciorului, plus că e-n stare să-ţi spună ce-a fumat Lennon când vedea că „ea e sub Mărin“. Nu-n ultimul rând ne-am bucurat de prezenţa Mădălinei care de vreun an şi ceva a început să nu rateze nicio ieşire montană cu noi – ea e hoţomanul grupului, un soi de Harry Potter feminin gata mereu să-nşface bila aia cu păr care nu stă locului şi să fugă cu ea-n lume. De calităţile de hoţoman ale Mădălinei ne-am bucurat ori de câte ori treceam pe lângă un lan de porumb, un prun-măr-păr-pomcufructecomestibilecarenusalenoastre. Dar să nu anticipăm.

Am plecat într-o însorită zi de luni pe traseul devenit deja clasic de câţiva ani încoace: Bucureşti – Piteşti – Vâlcea – Brezoi – Valea Lotrului. De la Obârşie încep însă noutăţile, fiindcă spre nord, la Şugag, nu mai fusesem niciodată. Transalpina de aici nu seamănă mai deloc cu bucata dinspre Rânca. E un drum de munte cuminte şi unduios, care virajează molcom printre brazi şi nici măcar în Pasul Tartarău nu scoate capul la gol alpin. Pentru concedii sau ture viitoare am ochit forestierele care se desprind la est, pe Valea Frumoasei şi Curpătul, după care dăm cu ochii de Oaşa. Lacul e destul de secat, dar nu chiar la fel de rău ca Vidra care eşuase pe uscat bine de tot, de se vedeau drumuri şi construcţii pe dedesubt. Pe baraj ajungem pe la 15:30, la fix pentru a savura o pară şi-a admira mărfurile suveniriştilor înecaţi în miros de chiurtoş.

Mi-au atras atenţia (şi privirile încruntate ale nevestei) nişte zaruri kama-sutra, cu poziţii pe fiecare faţetă, care necesitau mai toate mobilitate de Nadia Comăneci. Dat fiind însă că pe una din feţe era scris „Maybe tomorrow“ şi ştiind ce noroc de barbugiu am eu de regulă, am zis pas.

Drumul către Luncile Prigoanei, domeniul schiabil şi-n cele din urmă Cabana Şureanu începe chiar de la baraj, în stânga. Asfaltul mai ţine doar vreo 200 de metri, după care urmează alţi 20km de ţopăială în scaune şi slalom uriaş. O bună bucată de vreme mergem pe linia de contur a lacului, trecem şi de porţile Mânăstirii Oaşa, apoi drumul începe să câştige în înălţime. Pe la Luncile Prigoanei se construieşte în prostie, căbănuţe aruncate care-ncotro, dar care zac aproape toate pustii. Acesta probabil că-i unul dintre paradoxurile unei staţiuni în construcţie – muncitori şi materiale cu ghiotura, dar de stat pe-aici, absolut nimeni. Găsim chiar şi un magazin destul de bine aprovizionat unde oprim pentru a cere informaţii despre drum. Între timp, Sfântul Ilie începe să ne dea flashuri de printre nori, aşa că ne vedem mai iute de drum spre cabană unde ajungem în jur de 17. Porţi închise, panouri cu obiectiv Mapn, şi ceva muzică populară care răsună undeva departe. Ştiam care e statutul, aşa că făcusem rezervări cu săptămâni bune în urmă la unitatea militară din Sebeş, tata fiind cadru militar. Există de fapt aici două cabane mari, şi alte câteva mai micuţe plus construcţii adiacente. În cabana veche, de lemn, camerele sunt mai mari, au chiuvetă, nu şi toalete, iar preţul de pat este de 7 lei. În cabana nouă, unde am stat noi, există camere de 2 persoane, cu sobă, una dintre ele a avut chiar şi baie proprie, preţul aici fiind de 20,3 lei de persoană pe noapte.

În principiu prioritate au angajaţii Mapn cu rezervare, apoi cei fără rezervare, iar dacă mai sunt locuri, sunt primiţi şi civili. Pe lângă cabană există multe mese, grătare, vetre, toalete, cabine de duş cu boiler la care se poate face focul, parcare foarte mare, nu lipseşte practic nimic.

În prima zi nu am mai făcut mai nimic. Ne-am mulțumit să cunoaștem oamenii, pe șeful unității, dl Groza, un aghiotant de ispravă – Onel, și bucătarul-șef, Raul, cu accent pe prima silabă, mare meșter în ceai de afine și scos mirosul de hormoni din pulpe de pui. Tot în seara asta dăm nas în nas pentru prima oară cu lacul Șureanu. E la două minute de cabană și e… minunat.

Știu că de regulă îmi caut bine de tot cuvintele, dar de data asta mă simt în pană de idei și nu văd ce alt cuvânt ar putea descrie mai bine întinderea asta tihnită de ape închisă de jnepeni și brazi. E multă liniște aici, ceva măsuțe, ne urcăm un pic pe partea stângă, dar poteca se înfundă în tufișuri și ne vedem nevoiți să ne mulțumim cu această priveliște.

Ca să fim siguri că fetele noastre nu vor tremura deloc noaptea, eu și Ovidiu ne încordăm mușchii metrosexuali și luăm la dăltiță buturugile. Cum el e mai tânăr și mai neexperimentat la crăpat masă lemnoasă, mă hotărăsc iute să pozez în profesor și să-i predau un curs intensiv de tăiat lemne.

Am noroc că și lui îi place, așa că facem dimpreună o muncă extrem de cinstită: eu aduc bușteni, el îi taie, apoi amândoi îi cărăm în camere pentru foc. După ce lada de zestre lemnoasă din odaia noastră dă pe dinafară, ne hotărâm să facem focul și la dușurile cu boiler de-afară. Domnul Groza vine în inspecție și, văzând că a luat-o focul din prima, îmi face cu ochiul și-mi zice discret: Ai pupat țiganca. Sau țigana. C e mut. La fel sunt și eu, față-n față cu privirile dezaprobatoare ale nevestei. Seara s-a încheiat cu căldură în camere, și-un foc de tabără liniștit, cât să ședem cuminți sub osia carului mare.

Pentru prima zi aveam planuri mari – Vârful lui Pătru, cel mai înalt din masiv. Dar socoteala e alta, știe toată lumea asta, așa că pornim târziu și alene pe triunghiul roșu care pleacă taman de la cabană. De vină e somnul dulce și micul dejun copios, pigmentat de virșli cu care ne îmbie gazdele. Măi, dar ce ne mai lipim la mâncare pe moca – merităm un nume. Cercetași, viperini, alea-alea? N-ai să vezi. Pișcotari, aia suntem, și se cam umflă pipota-n noi de mândrie! Primii 100 de metri diferență de nivel trec pe nesimțite prin pădure.

E cald, e blând, e cu afine multe, urcăm alene după care ne înscriem spre stânga pe curbă de nivel. Nu trece multă vreme și ne întâlnim cu niscaiva turiști care coboară, unii dintre ei colegi de cabană cu noi. Aflăm că e rost de câini, și-ncă răi, dar nu ai ciobanilor care păzesc o turmă pe care o avem în vizor, ci care s-au aciuat pe lângă capătul unui telescaun, sub formă de cupolă. După o deliberare scurtă, ne hotărâm să schimbăm planul și să ne vedem de urcarea spre Șureanu, amânând Plaiul lui Pătru cu o zi-două. Din curmătură, drumul continuă de-a coasta și ceva mai pieptiș. E un soi de forestier prost, pe care un 4×4 ceva mai supărat pe viață probabil că l-ar putea urca fără mari opintișuri.

Noi în schimb ne bucurăm de fiecare pas, facem poze pe câte o stâncă mai expusă, și vorbim vrute și nevrute despre masoni, aselenizare, grosimea tocurilor și gradele unei băuturi cehești pe nume stroh.

Nici nu ne dăm seama când suntem pe creastă, și de aici ne abatem spre dreapta, către vârful Șureanu. Altimetrul sare de 2000m, la fel sare și inima noastră când dă nas în nas cu 10 câini fremătători. Noroc că-s aproape și trei ciobani, cu care intrăm în vorbă și care ne dau indicații de mare preț despre munții din jur.

Drept să spun, deși vremea e bună, deși am hartă, deși-s oarecum citit, habar n-am unde mă aflu și ce văd la orizont, așa că-i mulțumesc Domnului că mi-a dat gură să-ntreb ce și cum și turui ca o moară stricată. Aflăm iute încontro e Muntele Cârpa și unde-s căldările cu lacurile glaciare Cârpa și Cârpița și pe-aci ți-e drumul. Căutasem lacurile astea mai mici pe net de mi-a venit rău. Nu-s. În cartea din colecția Munții Noștri au însă schiță, așa că identificarea se face lesne. La Cârpa ajungem după o jumătate de oră, o băltoacă ovală, cuibărită comod între pereții unei mici căldări glaciare.

Pentru Iezerașul Cârpa mai e de mers vreun sfert de oră, în aceeași direcție. E și mai mic, dar cu atât mai drăgălaș.

Coechipierii mei îmi aruncă priviri dezaprobatoare, mâncăm oarece, și-o luăm la picior înapoi, mânați de grija de a nu ne prinde ploaia. Nu mai urcăm până în curmătura de sub Șureanu ci o tăiem de-a coasta, printr-o iarbă mare și îmbietoare, către locul în care știm că vom face joncțiunea cu marcajul.

Ultima oră către cabană se scurge molcom, iar seara vine cu un bonus de ciorbă cu smântână. Zi-ne pișcotari, și pace!

Pentru a doua zi nu ne propunem mare lucru. Vrem să coborâm la magazinul din Luncile Prigoanei pentru ceva carne de grătar și-un vin cu care să ne cinstim gazda. Numai că dacă tot coborâm și dacă tot aflăm că la dreapta se face un forestier care trece de capătul telescaunului (cel prevăzut cu câini) și ne lasă aproape de Vârful lui Pătru, de ce să nu urcăm? Facem rucsacii în pripă și ne suim în mașină. După opt kilometri nesperat de buni trag mașina într-o parte și hai la drum, numai că ia rucsacii de unde nu-s. Fetele: nu trebuia să-i luați voi? Noi, băieții, cei care avem întotdeauna dreptate: Păi voi ați coborât primele, nu era logic să luați rucsacii? Ciondăneala e inutilă, la fel și privirile războinice pe care le schimbăm fulgerător, așa că hotărâm să plecăm în cea mai șoșonărească tură din istorie, doar cu bețe și-o sticlă de apă în mână. Nu tu haine de schimb, nu tu ciuguleli, nu tu pelerine, nimic. Noroc că suntem aproape de vârf, marcajul aici e bunicel și putem să ținem poteca drept.

Trecem de o viroagă și, după ce ajungem pe muchie, în sfârșit zările se deschide larg. Vedem Parângul, intuim locul în care ar fi fost un castru roman, și urcăm de zor Pătrul. Într-o oră și jumătate de la mașină ajungem pe vârf, lângă mai multe momâi și cruci.

Nimic, dacic, nimic romanic, doar lacul Oașa la picioare și munți oriunde vezi cu ochii. Frumos, vântos, hai jos.

Coborâm pe același drum, singurul moment de semnalat fiind cel din șa, când din stânga am fost înghioltiți de o turmă de vaci și cățelușii de rigoare, în dreapta fiind o turmă de mioare cu cățelușii de rigoare. Nu s-a lăsat cu hămăieli, doar mici priviri încruntate, motiv pentru care am dat o bilă albă și, vorba lui Ovidiu, plus unu la siguranță Șureanului.

Restul de zi s-a scurs blând și casnic. Cumpărat de cârnăciori și pulpe congelate de la Luncile Prigoanei, grătar, duș, foc de tabără, vizitat lacul (n-a scăpat de noi în nicio zi), cules de pitoance, zise și mitărci.

Seara am pus de-un grătărel, cu roșii coapte, carne și ciuperci, cât să saliveze cu meteoriți peste noi toată Calea Lactee.

Pentru a treia zi petrecută la Cabana Șureanu ne-am propus să vedem lacul de deasupra. N-am reușit. A plouat mult și des, în trei-patru reprize sănătoase, așa că ne-am mulțumit cu board-game-uri cuminți și cules de afine. Afinele sunt acele fructe mici, negre, rotunde, imersabile în alcool, care nu se termină niciodată. Înarmați cu patru peturi, am cules vreme de vreo 4 ore afine ca apucații. Hai, dar lasă-mă s-o iau și pe-asta, dar uite câte sunt aici, dar pe-astea cum să le las neculese, cam așa decurgeau convorbirile dintre noi.

Am reușit să umplem pe sfert patru peturi, cât să avem ce ciocni la iarnă cu zâmbetul pe buze. Între timp a plouat mult și des. Și ne-am arătat încă o dată stofa de pișcotari, Raul cinstindu-ne cu o ciorbă cu afumătură și-o fasole de ne-am lins metacarpienele, metatarsienele și nasul.

Vineri dimineață suntem oarecum triști. Gata cu focul în camere și mâncarea delicioasă pe moca, gata cu traiul lângă un lac glaciar, trebuie s-o luăm din loc.

Mai mergem o ultimă oară la Lacul Șureanu, îi promitem că revenim la el dacă ne așteaptă cuminte, și coborâm spre Oașa. Cei 20 de kilometri de forestier se scurg într-o mare de oftaturi întreruptă doar de un zumzet admirativ când dăm cu ochii de dorsalul unui cerb care-o șterge iute în pădure. Cornițele la-naintare poate data viitoare.