Barză, varză, viezure, mânz – Cetățile Dacice din Munții Orăștiei

Repetă după mine: barză, varză, viezure, mânz. Dacă nu-ți iese din prima, peste varză poți sări, vine din latină, nu știu cum de a ajuns să fie inclus termenul în litania dacică. Poți pronunța liniștit celelalte cuvinte, plus moș, cioban, murg sau rață. Și toate astea fiindcă te invit să descoperi cetățile dacice din Munții Orăștiei.

Întrebat ce e Dacia, un maghiar ultranaționalist probabil ar răspunde simplu: „o mașină ieftină“. Un român ultranaționalist însă ți-ar povesti că-i leagănul universului, căminul atlanților, vatra Romei, miez de galaxie, centrul înțelepciunii, primul pământ ridicat după Potopul lui Noe. Ambele puncte de vedere, și cel care minimizează rostul și rolul dacilor în istoria României, și cel care îi consideră ombilico del mondo, părere susținută de protocroniști mai înfierbântați ca musafirele camerei intime de la Poarta Albă, nu fac decât să ne îndepărteze de adevărul istoric: că dacii au fost o civilizație avansată, că au avut resurse importante de bogății naturale și că despre ei, limba și religia lor nu știm, de fapt, mai nimic.
Întâi de toate, să fie limpede – cetăți dacice au existat pe aproape întreg teritoriul actual al României. Numai că statul dac își avea capitala în Munții Orăștiei, la Sarmizegetusa (ar trebui inclusă pronunția corectă la testele de admitere în actorie) Regia, o urbe fortificată apărată de alte cinci cetăți – Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna.
La Sarmizegetusa, Blidaru, Costești ajungi din municipiul Orăștie. Din centru, urmezi indicatoarele maronii spre Costești și apuci pe DJ705A, prin Beriu, Orăștioara. Nu faci stânga, nu faci dreapta, oricât de tentantă ți s-ar părea o mică oprire la o crescătorie de afine impresionantă. În 2015 asfaltul mergea până la ieșirea din Costești, iar de aici către Sarmizegetusa Regia urmează un drum lung de vreo 16 kilometri despre care aud că e-n curs de asfaltare. Drumul trece pe lângă campingul Costești (loc liniștit, cu vetre, duș, apă bună de băut cu hidrofor, frigider, fetecarebeaușisedespoaie, adică tot confortul), după care traversează localitatea risipită Grădiștea de Munte. Deși altitudinea în sat abia trece de 500 de metri, casele sunt aruncate care-ncotro, ca bilele roșii pe o masă de snooker după o lovitură de deschidere în forță. La drumul principal se află primăria, școala, un mic bar, și mulți bătrâni în ochii cărora parcă se oglindesc de sute de ori mai mulți ani decât le indică buletinul. Te oprești, mai schimbi o vorbă și-un zâmbet cu o bătrână, îi privești chipul și-ți dai seama că poate totuși ceva din firea sau ADN-ul unor Decebal, Deceneu, Scorilo, Burebista, Cotiso, va fi supraviețuit până-n era smartphone.

Sarmizegetusa Regia e plasată în pădure, în vârful unui deal destul de abrupt, la peste 1000 de metri altitudine, iar ultimele curbe ale drumului de până aici sunt strânse și-ți strâng și ție inima de șofer. Te-aștepți poate ca la intrarea în cetate să fie tonete cu magneți, tarabe cu suveniruri, gustărele, prostioare, cam cum e prin tot locul unde e rost de turism? Greșit. O parcare micuță, două chioșcuri de informații și de bilete construite cum se bănuiește că arătau locuințele dacilor, și zidurile cetății care te-așteaptă să o descoperi. De cum intri, te lovești de o răspântie – ai două trasee de vizitare, marcate foarte bine cu săgeți. Cele două oricum converg spre așa-numita zonă sacră, așa că poți alege să mergi pe unul la dus și pe celălalt la întors. Ziduri groase, pietre uriașe, inginerie antică serioasă. Apoi te-ndrepți spre zona religioasă, cea cunoscută din vederi, manuale, imagini. Doar că până acolo te conduce un drum pavat care s-a păstrat incredibil de bine, descendent, care-arată impecabil și după 2000 de ani, semn că pe aceste meleaguri se pot face și treburi durabile, nu doar studii de fezabilitate care expiră mai iute decât zborul unui bâtlan în țările calde.

Zona sacră include două sanctuare circulare, care-ți captează atenția hipnotic de îndată ce dai cu ochii de ele. În cel mare se află plasate trunchiuri de lemn mai mari sau mai mici, care amintesc de Stonehenge, numai că n-ar trebui să-ți faci iluzii că l-au văzut pe Traian la față, ci doar au dat ochii cu regizorul filmului Burebista, Gheorghe Vitanidis. Extrem de interesant și fascinant e ceasul solar (ori poate altar de sacrificiu?), un disc de piatră legat prin rigole de restul sistemului de drenaj. Din templele aflate aici cândva au rămas pietrele circulare, așezate într-o geometrie care frizează perfecțiunea.

Adaugă la peisaj alte temple dreptunghiulare din care mai ghicești acum doar conturul și-un om care cosește liniștit fânul din cetate și lasă-n urma lui un gazon de Premier League, așa că ai dinaintea ochilor tabloul complet al Sarmizegetusei.

Ar mai fi de menționat extraordinara liniște și bucurie a acestui loc: oamenii vin, se plimbă, nu țipă isteric, nu caută selfiuri cu orice preț, nu calcă pe ruine. E un loc nespus de civilizat, în inima unui regat mai civilizat decât am crede. Nu rata ocazia să bei un strop din izvorul lui Decebal, și nu-i judeca prea aspru pe cei care dau roată desculți zonei, convinși că astfel se conectează direct la Zamolxis știe ce energie primară. Reflexul de a râde superior nu-ți aduce nimic bun, nu te face mai deștept sau mai înțelept. N-ar strica să iei în calcul că există, oricât de mică ar fi, o șansă ca acești oameni să aibă dreptate în credințele lor.
În caz că pleci de la Sarmizegetusa într-o dispoziție mistică, nu trebuie să ratezi o vizită scurtă la cetatea Fețele Albe, aflată în apropiere. Doi kilometri mai jos, într-un loc unde nu poți parca decât conștient fiind că te va paște un polish la caroserie după ce te-ntorci în civilizație, vei observa un indicator în dreapta, în sensul de coborâre. Marcajul triunghi albastru te conduce în 30-40 de minute la o cetate fascinantă, aflată pe versant, care nu a avut rol de apărare ca atâtea altele, ci a fost una de școlire a preoteselor dace. Se spune că denumirea corectă nu ar fi cea de Fețele Albe ci de Fetele Albe, de la veșmintele pe care le purtau tinerele aspirante la deslușirea tainelor universului. Drumul până la cetate e aspru, în urcuș permanent. Poteca traversează o pădure mai deasă ca acelea din basme, după ce arunca fata de împărat peria îndărătul ei.

E un sentiment ciudat pe-aici, unde lumina pătrunde greu și sporadic, iar fiorii de pe șira spinării sunt cât se poate de reali, de parcă te-ar supune muntele la un tratament cu feluriți curenți interferențiali sau diadinamici. Cetatea în sine nu e foarte mare, dar e foarte neîngrijită. Se vede că nu prea s-au făcut săpături aici, iar pietrele zac de izbeliște, în neorânduială, la cheremul vremii și-al vremurilor.

E totuși fascinant să descoperi un soi de altar circular din care s-au păstrat pietre mici și ascuțite, dar nu-i deloc plăcut să vezi că cine știe cine va fi săvârșit oarece ritualuri pe aici. Fiindcă da, am dat cu ochii de urme de ceară topită pe pietre, într-un copac zăcea atârnată o brățară roșie, niște pietricele erau puse într-o grămăjoară bizară, iar alături se zărește o legătură de vreascuri culese probabil pentru a face focul peste noapte sau a pune pe cineva la frigare.

Cu gândul că vrăjitoarea din Hansel și Gretel e alive & kicking (iar trupul meu e îndeajuns de grăsuț și fraged) și nedorind să joc într-o continuare la Blair Witch Project, mă retrag pe același drum pe care am venit.
Costești-Cetățuia e poate cetatea cea mai apropiată de civilizația secolului XXI din toate cetățile de pe-aici. Din Costești un drum de țară destul de rău, îngust și abrupt, urcă preț de doi kilometri până în preajma cetății.

Apoi aici te simți ca un copil într-un magazin cu jucării. Nu sunt indicații clare de drum sau poteci, dar poți hoinări oriunde. Mai întâi te fascinează scara care dă spre cetate, rămasă intactă.

Zidurile de locuințe sunt groase, iar acolo unde se văd goluri trebuie să știi că au fost lemne, roase de vreme.

În 10 minute de plimbare în viteza „rezemat de gard“ ajungi la un templu similar celor de la Sarmizegetusa, din care s-au păstrat bazele coloanelor de piatră, dispuse dreptunghiular.

Recunosc, am meditat o vreme aici, încercând să-mi închipui în ce credeau acești oameni, ce-i făcea fericiți, dacă țineau cu Steaua, cum arătau de fapt locurile astea, ce-ar fi fost dacă jurnalul lui Traian despre războaiele cu dacii nu s-ar fi pierdut.
Pentru a ajunge la Blidaru e nevoie de un pic de mișcare și urcuș. Preț de o oră, trebuie să urmezi banda albastră printr-o pădure care vara te face să scoți limba de-un cot de sete și să vezi o fata morgana planturoasă în fiece scorbură. Drumul urcă drept și relativ molcom, dar când ajunge în muchie cotește ușor la stânga pentru a te conduce la panourile de fier ruginit pe care zărești schița unei hărți.

La Blidaru nu e rost de zonă sacră, pare genul de cetate care va fi fost locuită doar de clone de Rambo puse pe harță. Scopul militar e evident. Ziduri groase și păstrate foarte bine, ori ziduri mai puțin groase care închipuie un soi de locuințe semidecomandate.

Plus o cisternă. Exact, n-ai citit greșit, așa se cheamă, așa o vei regăsi pe hartă, o… cisternă! E vorba de o construcție pătrată uriașă unde se aduna apă, un soi de bazin de vreme rea din care azi se mai văd zidurile răpuse de ani și nereparate de Super Mario.

Cea din urmă cetate despre care-ți voi vorbi se numește Piatra Roșie. Cel mai scurt drum până aici din zona Costești trece prin satele Ocolișu Mic, Chitid și Luncani. Din bazinul Orăștiei în cel al Cioclovinei se urcă pe un drum virajat și spectaculos denumit uneori Transalpina Orăștiei (705J). Odată ajuns în Luncani, senzația că lucrurile, casele, oamenii, timpul au stat în loc e cât se poate de vie. Treci pe lângă biserica veche de lemn fumegat, școala modestă, drumul nemodernizat, oamenii liniștiți, care-și văd de viață de parc-ar fi nemuritori.

La un moment dat se face în stânga un drum forestier extrem de îngust și vezi indicatoare care arată către Cetatea Piatra Roșie. Sunt doi kilometri pe care nu-i bine să-ți chinui mașina decât dacă ți-a greșit cu multe în viață. Eu am parcurs cam 1,5km și-am clacat psihic, izbutind s-o întorc din multe manevre într-o curbă, unde-am lăsat-o cât să nu încurc cine știe ce alt călător rătăcit sau căruță cu fân. Drumul continuă vreo jumătate de kilometru după care ia sfârșit într-un soi de livadă. Sau grădină. De fapt, grădină a raiului. Fiindcă așa te simți aici, totul e verde, nu se-aude în jur decât bătaia aripilor unui fluture.

În dreapta sunt câteva case răsfirate din cătunul Alunu pe la care nu se zăresc gospodari, iar în stânga e poteca spre cetate. O masă de lemn la umbră. Atât. Moment în care îmi îngădui un răgaz de sinceritate patetică – ori de câte ori sunt trist, îngrijorat, stresat, apăsat de ceva concret sau ilogic, mă-ntorc tocmai în acest cadru – și-mi închipui cum e să trăiești acum și aici în gospodăriile astea din Alunu, cu atâta verde-n jur și liniște înăuntru.
Drumul către cetate urcă pe versantul din dreapta, printr-o pădure deasă și caldă. E tot mai evident că cetatea e cocoțată fix în vârful dealului, și până acolo depășești un drum pavat care seamănă oarecum cu cel de la Sarmizegetusa Regia, doar că-i ceva mai distrus de timp.

Dacă ai fi fost adus legat la ochi până aici, la prima ochire ai crede că te afli într-o imensă grădină, cu iarbă cosită, o căpiță, și-un gard împrejmuitor din pietre – e drept cam vechi și cam (g)roase. Din păcate, la Piatra Roșie săpăturile au fost sporadice și foarte mult din ce va fi fost aici stă încă ascuns în țărână.

Principala minunare însă e alta – un punct de belvedere în zona de vest, spre Valea Luncanilor și dealurile pe care stau priponite casele din satul Ursici. Tragi aer în piept, te apleci mai mult decât e cazul, mai spui odată barză, varză, viezure, mânz, și le mulțumești dacilor.

Dacă nu pentru felurite moșteniri culturale, măcar pentru una certă și geografică – niște locuri de pus pe suflet, rană sau, iată, pe blog.