Transalpina – cea mai înaltă șosea asfaltată din România

Pe hărţi şi gps se cheamă DN 67C. E cunoscută încă din Antichitate. În perioada interbelică a fost reparată la iniţiativa regelui Carol al II-lea, care a şi parcurs-o integral, la volan, motiv pentru care s-a numit o vreme Drumul Regelui. Transalpina poate că nu întrece în frumuseţe Transfăgărăşanul, dar este cea mai înaltă şosea asfaltată din România. S-o parcurgem, aşa cum merită, punct cu punct.

Ca şofer, poate că nu ai parcurs Transalpina niciodată sau, dacă ai făcut-o, vei fi fost niţeluş stresat de încordarea cu care ai strâns în mâini volanul, ţi-ai pironit ochii la drum şi ai amuşinat pe geam mirosul de ambreiaj ars şi frâne încinse. Ca pasager, probabil că te vor fi speriat un pic parapeţii, nu prin formă sau model, ci prin lipsă. Abia de curând drumul a fost reabilitat aproape complet şi-l poţi parcurge cu sufletu-mpăcat.

Segmentul sudic al Transalpinei începe în oraşul gorjean Novaci. „Nouă vaci“, cum i-am spus prin 1995 într-o tabără, când am parcurs prima oară drumul spre Rânca în duba unui camion, într-o vreme în care asfaltul era un lux imposibil şi ca să nu răcim profesorii ne-au împărţit cu generozitate vată pentru urechi. Din dreptul confluenţei dintre Gilort şi Gilorţel laşi în urmă ultimele case şi-ncepi să urci, relativ abrupt, dintr-odată. Virajele se succed unul după altul şi după mai bine de o mie de metri diferenţă de nivel urcaţi preţ de 15 kilometri se trece de muntele Cerbu, peste care tronează zvelt un releu.

Primul contact vizual cu Rânca şi creasta Parângului îţi face sufletul să tremure vag. Pe de-o parte te întristezi văzând atâtea betoane şi construcţii aruncate pe coastele muntelui care-ncotro. Pensiunile şi vilele cochete alternează (ca să nu zic că-s de-a dreptul copleşite) cu imobile pătrăţoase, de un gust îndoielnic.

Pe de altă parte, la orizont stă muntele. Păpuşa, Mohorul, Parângul Mare sunt înălţimile care domină tabloul şi te fac să tresari. Rânca e genul de staţiune perfectă pentru schi de altitudine, doar că vara nu prea ai ce face aici, mai puţin în zilele în care se organizează festivaluri, crosuri, concerte.

Cum priveşti spre nord, vârful ţuguiat pe care se cocoaţă şoseaua se cheamă Păpuşa. Nu-i singurul cu acest nume din România, dat fiind că aşa numeau ciobanii orice vârf conic şi impunător. Aşa se face că Păpuşa din Parâng, de 2136m, are surori mai înalte şi mai faimoase, în Iezer sau în Retezat, de pildă. Dacă ţi se va fi uscat gâtlejul de la aerul tare al înălţimilor sau de la îndrăzneala drumului, muntele te răsplăteşte cu un izvor rece şi bun. N-ai cum să nu-l observi, e marcat de o troiţă.

După Păpuşa, panta se mai domoleşte şi asfaltul curge o bună bucată de vreme destul de lin, prin Şaua Dengheru. Iubitorii de munte pot încerca să lase maşina aici şi să parcurgă sectorul cel mai de est al crestei Parângului. Sunt zone domoale, cu vârfuri teşite şi înierbate precum Galbenul sau Micaia, creasta coborând brusc în Curmătura Olteţului, graniţa Schengen cu un alt masiv – Căpăţânii.

După Şaua Dengheru, Transalpina îşi atinge punctul maxim, la 2145m, în pasul Urdele, unde mângâie cerul şi-i face sâc, în ciudă, Transfăgărăşanului pe care-l întrece în altitudine cu aproximativ 100 de metri.

Coborârea din Pasul Urdele seamănă cu urcarea pe Păpuşa, o lungă înşiruire de ace de păr care te scot într-o zonă de platou, la poalele Muntelui Iezerul.

Aici locul e lat şi maşina poate fi lăsată o vreme dacă ai chef să vezi cu-adevărat cum arată Parângul şi de ce mi e cel mai uşor accesibil munte înalt de la noi. Poteca marcată cu bandă roşie (marcaj refăcut chiar vara asta) porneşte spre vest şi ajunge în patru ore pe acoperişul Olteniei, la 2519m, în vârful Parângul Mare. Până acolo însă e cale destul de lungă, şi nu puţine sunt obstacolele presărate pe drum. Iezerul, Mohorul, Pleşcoaia, Setea Mare, Coasta lui Rus, Ieşu, Pâcleşa, Gruiu.

Nu toate vârfurile se urcă, multe se încing pe curbă de nivel, dar e nevoie să-ţi scuipi niţel plămânii şi să transpiri serios. Noroc cu formidabila înlănţuire de creste care te motivează să simţi ceva mâncărimi în talpă şi cu ochii de cristal ai lacurilor glaciare care pândesc din căldările nordice.

Dacă nu ai timp, chef sau formă fizică pentru a ajunge până pe Parângul Mare poţi merge într-un loc la fel de frumos – la Lacul Câlcescu, considerat pe bună dreptate cel mai estetic al zonei. Din poteca de creastă se desprinde un marcaj cu triunghi roşu care, după o coborâre grea printr-un horn înclinat şi plin de grohotiş, te scoate pe malul lacurilor Pencu şi Vidal.

Nu te panica, n-a fugit nicăieri, Câlcescu aşteaptă cuminte o căldare mai jos.

După o tură mai scurtă sau mai lungă, revii la maşină şi la drum. Treci de Muntele Ştefanu şi Cărbunele şi, după un viraj strâns, ajungi într-o zonă… suveniro-comercială, în care-i rost de ronțăieli, de obiecte de artizanat, licori cu multe grade, blăni de oaie dărăcite suav şi privelişti spre două lacuri glaciare care nici măcar nu-i aparţin Parângului. E vorba de Tăurile Muntinului, aflate pe inventar în munţii Latoriţei, care se-ntind de aici către est.

Şoseaua continuă aici blând, ai senzaţia că străbaţi un imens teren de fotbal suspendat la peste 2000 de metri. După încă vreun kilometru vei vedea cum un drum de pământ pare că taie de-a coasta întreaga creastă a Latoriţei – e vorba de şoseaua denumită printre pasionaţii de offroad Strategica şi frecventată intens de afinari. Drumul începe din Şaua Ştefanu şi, după zeci de kilometri buni, coboară în Ciunget. Nu te aventura pe-aici fără un 4×4 cinstit, gardă la sol generoasă, anvelope AT sau MT şi nevastă cu nervi de oţel şi corzi vocale tocite.

După Ţancul Ştefanului, Transalpina coboară susţinut. Serpentinele se-nşiră una după alta, parcă ai mai văzut undeva filmul ăsta, e un soi de Ziua Cârtiţei la altitudine. Singurul popas pe care nu trebuie să-l ratezi e la stâna din zona numită Căşărie. Pe lângă produsele periculos de gustoase pe care le poţi cumpăra de-aici, poţi să faci o poză cu un văr de-al lui Ghiţă Ciobanul prevăzut cu miţoasă. Sau chiar să te-nveşmântezi pastoral tu însuţi şi să spui pe ton grav că vine iarna.

Sectorul sudic al Transalpinei ia sfârşit la Obârşia Lotrului, locul în care intersectezi DN 7A, drum care face legătura între Valea Oltului şi Valea Jiului, dinspre Vidra şi Voineasa către Petroşani. Pe lângă cabana veche Obârşia Lotrului, există tot soiul de alte pensiuni unde poţi rămâne peste noapte, ba chiar şi o mănăstire recent construită. Locul e relativ aglomerat, împânzit de fel şi fel de comercianţi, de la culegători de afine şi zmeură, la vânzători de ceaune şi pirostrii, ori rulote cu răcoritoare, cafele şi e-uri. Până în Alba, la Şugag, mai e însă cale lungă.

Înainte de a părăsi Obârşia Lotrului, n-ar fi o idee rea să te abaţi un pic şi spre răsărit şi spre apus. La vest, DN 7A urcă în Pasul Groapa Seacă, loc cu privelişti superbe spre căldările nordice ale Parângului, după care coboară la Mânăstirea Jieţ şi Cabana Groapa Seacă.

Aer tare de munte, flori, mult lemn la mese, o ciorbă de fasole cu afumătură cât să plângă instructorul de fitness în pumni şi-un Saint-Bernard pe nume Thor. Cabana Groapa Seacă reprezintă însă un punct central de ture montane, din această zonă plecând poteci spre Mija, Lacurile Verzi, Căldarea Roşiile şi Parângul Mare, Huluzu sau Vârful Capra din Şureanu.

De la Obârşia Lotrului către est preţ de vreo 15 kilometri se ocoleşte lacul Vidra. Nicio şosea înaltă din ţară nu scapă de amenajarea lui hidroenergetică uriaşă, iar dacă Transfăgărăşanul are parte de Vidraru, Transalpina are în apropiere Vidra. Undeva pe la jumătatea distanţei se găseşte şi Domeniul schiabil Transalpina, una dintre cele mai noi pârtii din ţară, cu instalaţie foarte modernă de transport pe cablu şi având avantajul major de a se găsi pe versantul nordic, ceea ce face ca zăpada să ţină mai mult, până spre începutul primăverii. La Vidra, pe baraj, îți poți exersa apucăturile de chinez care face clic-clic compulsiv cu degetul pe declanșatorul aparatului foto.

Segmentul nordic al Transalpinei diferă foarte mult de cel sudic. După Obârșia Lotrului șoseaua urcă peste 300 de metri diferență de nivel, în Pasul Tartarău, doar că de data asta nu mai ai parte de gol alpin și nici de goluri abdominale. Șerpuirile asfaltului sunt mai line aici, iar pădurea omniprezentă, minus zonele afectate de o epidemie de drujbulită. Din Pasul Tartarău se coboară prelung, cu accelerația nu prea mai ai ce face, singura grijă reală fiind de a ocoli posibilii urmași ai lui Bambi ieșiți la promenadă pe bulivar.

Înainte de Oașa există două ramificații forestiere interesante către dreapta – Valea Frumoasei și Valea Curpătului. Prima este extrem de ofertantă pentru amatorii de offroad, camping sau ture montane, deoarece se strecoară fix pe granița dintre munții Lotrului și Cindrel și iese în cele din urmă, după zeci de kilometri, la Sadu, via Negovanu. Posibilitățile de campare și de trasee de aici sunt nenumărate, poți face liniștit un concediu de o săptămână la cort în zonă, cu condiția de a avea o mașină cu gardă ceva mai înaltă și lipsită de ifose.

După Valea Curpătului și o scurtă secțiune în care Transalpina a rămas ca altădată – adică duce lipsă de asfalt – se începe conturul lacului Oașa, care-i mai mult lung decât lat și-și întinde ramificațiile care-ncontro, într-un fascinant stretching hidrografic. Odată ajuns la baraj te oprești, tragi aer în piept și ai prilejul să vezi două tablouri cu totul diferite. De o parte stă o mare de verdeață care te face să iei dexul și să cauți sinonime pentru pădure. Sihlă, codru, bunget.

De cealaltă parte o întindere liniștitoare de ape peste care stă cocârjat Vârful lui Pătru care, la cei 2130 de metri ai lui, e cel mai înalt din Șureanu. Cei care au timp și chef de 20 de kilometri de zgâlțâială rutieră se pot abate la stânga, pe drumul ce duce către domeniul schiabil Șureanu.

Bornele pe drumul ăsta sunt cam așa: km 5, Mânăstirea Oașa.

Kilometrul 12, Luncile Prigoanei (zonă cu multe vile și case în construcție. Bahmu nu era pe nicăieri). Kilometrul 15, Poarta Raiului. Ghicitoare: cum crezi că se putea numi singurul hotel de la Poarta Raiului? Exact, bravo, medalie – Sfântul Petru. Kilometrul 20 – poarta închisă a Cabanei Șureanu, obiectiv aflat în administrarea Mapn. Se poate lăsa mașina aici și în 5 minute ești pe malul lacului Șureanu, cel mai întins lac glaciar din masiv, ascuns într-o mare de jnepeni.

Cei care mai au vreo două ore la dispoziție se pot abate și până pe Vârful lui Pătru, un munte domol, prevăzut cu castru roman, troiță și priveliști 360 demne de o cameră de luat vederi de la 4k în sus.

Te-ntorci în Transalpina și te îndrepți din nou spre nord. Drumul își continuă jocul de glezne discret prin pădure, următoarea bornă importantă fiind Tăul Bistra, un lac de acumulare ceva mai mic, care te va însoți o bună bucată de vreme pe partea dreaptă. După Tăul Bistra, pe stânga urcă forestiere grele care duc către tot soiul de sate uitate de lume, dar cu nume frumoase: Jidoștina, Bârsana, Arți. Transalpina aici face un balet subtil, cu fiecare sută de metri trecând granița când în Județul Sibiu, când revenind în Alba. Apoi, chiar înainte de intrarea în Șugag se face o ramificație spre dreapta, prin Dobra și Jina (da, acea Jină din reclamele cu Ghiță și de unde spun c-ar fi toți sibienii care vând brânzeturi în București).

Îți vezi de drum însă tot înainte și oprești în centrul Șugagului simțind chemarea unei pâini pe vatră mai gustoase decât în romanele lui Sadoveanu. Apoi continui drumul spre Sebeș. Te gândești poate să te abați pe la cetatea dacică de la Capâlna (în speranța c-o fi și rost de fete). Și-ți amintești că ai lipit pe undeva, într-un ungher de suflet și de retină, un apus de soare pe cea mai înaltă șosea a țării – Transalpina.