Bobinare prin Munții Țarcu

Despre zimbri poate vei fi citit prin romanele lui Sadoveanu. Sau i-ai văzut la rezervațiile de pe lângă Neamț, Târgoviște ori Hațeg. Sau poate vei fi aflat că de ceva vreme o turmă de 14 exemplare a fost readaptată în sălbăticie și se străduiește să supraviețuiască în Munții Țarcu. Care alcătuiesc un „țarc natural“ mai întins decât Bucegii și mai sălbatic decât orice ai văzut vreodată. Aici nu-s cabane, nici refugii, traseele marcate se numără pe degetele de la o mână, la fel și turiștii. Suficiente motive pentru a da și noi o fugă și a-ți povesti ce și cum.

Pentru a ajunge-n Țarcu, baza de pornire cea mai bună o constituie stațiunea Poiana Mărului. Până aici, din București faci cam 430 de kilometri pe drum cel mai scut. Stațiune e mult spus, doar că n-am găsit altă formulare pentru a defini o adunătură de case de vacanță, câteva pensiuni, gospodării ale celor de la ocolul silvic, toate fără școală, administrație, biserică, lucruri care-ar defini o așezare de alt soi, de la sat în sus. Deci, stațiune. Ajungem aici prin august, trecând prin Oțelu Roșu, comuna Măru, depășim superbul lac de acumulare pe un drum mai feliat decât cașcavalul Delaco și ajungem într-un loc în care timpul parcă refuză să mai curgă, iar oamenii lipsesc aproape cu desăvârșire.

Poiana Mărului se află la intersecția a două drumuri forestiere mari, care, atunci când se-ntâlnesc, în dreptul unui schit tare liniștit, primesc și asfalt. Dintr-o parte, vine apa Șucului, nervoasă ca Bahmu după un nou divorț, și trecând prin numeroase cascade. Pieziș se varsă Bistra Mărului, un râu mai domol, cu brusturi imenși care-i stau de strajă și care vara, într-o zi toridă, pot servi lejer drept parasolar.

Nu te lua după hărțile care menționează cabane pe cele două forestiere – Corciova și Olteana – n-ai să găsești piatră pe piatră. Iată aici un extras dintr-o hartă adusă la zi.

Pentru cine vrea trai la cort, recomand forestierul de pe Șucu. Nu e nevoie să înaintezi prea tare, cel mult un kilometru, și dai de locuri tocmai bune pe partea stângă a drumului. Ba chiar există și ape curgătoare firave (pe care mai multe localnice care vedeau de vaci le-au numit „părăuțe“) ori animale de companie benigne, printre care un șarpe de apă pe care l-am și îndrăgit, dându-i ad-hoc numele de Șerbănel, spre oroarea nevestei. Plus o mușama. Dacă n-ai în plan vreo nuntă la care s-o dansezi, o poți pune pe foc, seara, afumând galaxia Andomeda.

Din zona Poiana Mărului poți face ture lungi în 3-4 direcții. Spre Bloju, prin Bistra, spre Baicu, peste Nedeia, spre Muntele Mic, pe la Piatra Scorilei, sau spre Țarcu, din Șaua Jigoriei.

Cea dintâi posibilitate ar fi să ajungi în Șaua Jigoriei (pe care, oameni răi cum suntem, am numit-o Șaua Jigodiei) și de aici să urci spre Vârful Țarcu. În Șaua Jigoriei se poate ajunge fie cu mașina, dacă nu te temi că-ți sare smalțul când scrâșnești din dinți din pricina încrucișărilor de punți ale drumului, fie pe jos, dacă ai 4-5 ore-n plus și n-ai idee ce să faci cu ele. Eu am scrâșnit, am condus, m-am luat după un nene venit la cules de ciuperci care m-a ghidat pe drumul cel bun, fiindcă forestierul se întâlnește cu multe altele secundare, și-am ajuns în vreo 50 de minute de stres în șa, unde sosește și asfaltul DJ 608A, din Borlova spre Muntele Mic.

Din Șaua Jigoriei te desparți de mașină și o apuci spre Cuntu, pe un drum destul de ușor de o oră și jumătate, dar care trece pe lângă iazuri din care se adapă animale sălbatice.

Apoi se traversează păduri dese și oferă perspective minunate spre zona Cernei. După care, într-un final zărești Cuntu.

La Cuntu ai de văzut așa: 1. un lac minunat, în spatele căruia stă pitită o cabană splendidă (Prietenii Munților), cu acoperiș țuguiat, despre care nu am habar dacă mai e sau nu în circuitul turistic.

Și 2. o stație meteo foarte mare, de care răspunde un meteorolog tânăr, pletos, destoinic. Sau cel puțin așa a fost cazul când am dat noi pe-acolo de Călin, un om energic și un pic rezervat (e și normal, pe munte, nu știi cine are toate doagele pe inventar și cine nu). Particularitatea la Călin e că posedă în lexic un verb aparte: a bobina. Intrăm în vorbă cu el, mai de turiști, mai de localnici, mai de drumuri. De vreme nu pomenim nimic, că oricum știe tot. Și-aflăm că oile bobinează la pajiștea alpină, că afinarii bobinează la tufe și-i dau și lui o mică atenție că i-a lăsat în pace, că drumul dinspre Poiana Mărului bobinează în serpentine. Îmi place așa de tare verbul acesta încât îmi vine să-mi iau acasă o bobină, doar pentru mine. Și să-mi pun nevasta să-și facă părul bob. Și să mă uit la Twin Peaks, fiindcă știți cum se cheamă spiritul malefic de acolo.
La Călin în vizită e soția unui prieten care stă liniștită pe un buștean de lemn, privind la vale, în depărtare, cu micuțul în brațe. Recunosc, imaginea asta m-a liniștit atât de mult încât și acum, când mă apasă vreo prostie fără noimă, îmi imaginez locul acela însorit, cu vânt și răcoare, și femeia stând liniștită pe un buștean cu un prunc în brațe, scrutând zarea. Dacă nici aici nu întrevezi fericirea înseamnă că ori ești orb de-a binelea, ori ai sufletul cât o sămânță de in.

De la Cuntu spre Țarcu banda roșie te conduce fără greș. Ai face bine să te aprovizionezi cu apă de la izvorul de-aici, din spatele stației meteu. Urmează un urcuș destul de dificil, de vreo oră, timp în care scoți limba și te împiedici de toate cataroaiele împrăștiate prin preajmă de Paleolitic.

Dar răsplata e pe măsură, fiindcă fiecare pas îți deschide orizontul și cerul e tot mai greu de cuprins pe retină. Pe la altitudinea de 1800 de metri ajungi la o răspântie. Înainte și ușor la dreapta e ceea ce eu am numit drumul momâilor, o cale de acces directă spre vârful Țarcu, peste muchie. În stânga însă ne tentează traseul prin căldările glaciare, marcat tot cu bandă roșie. Așa că hotărâm să urcăm prin căldare, și să coborâm pe muchie, într-o buclă.

Căldarea reprezintă de fapt obârșia văii Șucului.

Se văd stâne, se aud ciobani care se conversează în dialectul lor ciudat cu mioarele, depășim izvoare pe curbă de nivel, și ajungem printre lespezi. Când să urcăm spre Șaua Plaiului, ne dăm seama că în dreapta ar trebui să regăsim micul lac glaciar al Țarcului. Iar alerg ca bezmeticul după cai verzi pe pereți glaciari, iar îmi iau bombăneală casnică de la nevastă că-s obsedat de toate băltoacele inofensive. Dar lacul e acolo, mic și senin, și n-am cum să nu-i fac câteva poze, deși recunosc, din creastă se vede mult mai bine.

Până în șa urcușul e ceva mai aspru, dar fără să pună probleme tehnice de vreun fel. Ajunși aici, mai avem de trecut un vârf extrem de bont, Bodea, după care sosim într-o șa mai largă, aproape de vârful Țarcu, și cu ochii zgâiți cât cepele nedegerate la masivele Retezat și Godeanu.

Retezatul spune o poveste cu pietre multe și culmi aspre. Godeanul, în schimb, pare mai omenos, ierbos, misterios, nu-i de mirare că-l venerau dacii și că-i masivul cel mai izolat și mai puțin bătut din toți munții noștri.

Nu zăbovim mult pe vârf, fiindcă vântul e tare. Rugăm un cioban să ne facă o poză de grup în care bagă capul și unul dintre patrupedele sale, dăm ceva telefoane acasă, după care o luăm la vale pe coamă.

La stația meteo nu zărim pe nimeni, așa că ne grăbim în jos, încheindu-ne gecile de goretex cât mai bine, în calea vântului hain.

Ai biliv ai chen flai? Vezi să nu. Cam flai uit mi? Sinatra, n-ai văzut ce-nseamnă să te bată alizeul în Țarcu. Ceva mai sus de Cuntu trecem pe inventarul stomacului niște sandviciuri cu cârnăciori în vid, pe lângă stația meteo trecem fluierând, îl revedem pe Călin care vine pe bicicletă cu provizii, iar la mașină ajungem în jur de opt, cu soarele aproape de apus, înroșind în jur totul ca într-un film de Tarantino. Forestierul spre tabără se scurge alert, în ritmul comentariului lui Ilie Dobre la un meci din preliminarii al Stelei în care orice secvență a meciului pare o fază iminentă de gol.

A doua excursie importantă pe care o poți face dinspre Poiana Mărului e înspre Muntele Bloju, un masiv secundar al Țarcului pe care-l poți aborda cel mai bine din Șaua Iepii. Doar că până-n Șaua Iepii e drum lung, în mare parte forestier, păzit de o barieră. După o primă zi în care-am testat la pas forestierul și brusturii aferenți, a urmat cea în care urma să ne luăm inima-n dinți și cauciucurile la spinare și să înaintăm rutier cât mai mult. Întrebăm la păstrăvărie de cheia de la barieră, suntem rugați să vorbim la o casă alăturată. Întrebăm la casa alăturată, suntem trimiși la ocolul silvic. Chestionăm ocolul silvic, suntem redirecționați către gospodăria lui nea Gogu și tanti Eva.
Așa că a doua zi, în zori, pe la 7 și ceva trecute fix, eu și amicul nostru Toni ajungem la poarta lui nea Gogu silvicultoru’, punem o gură-n sus și-ncepem să-i strigăm numele din toți plămânii, traheea, bronhiolele. Trece un minut. Nimic. Trec două minute, răgușim. Trec trei minute, ne trec sudorile. Pe la al cincilea minut de strigăte disperate ne hotărâm să deschidem poarta și să facem câțiva pași prin curtea ierboasă a omului. Moment în care, din buruieni, din frunze, din verdeață, din mama mă-sii de câine tembel, răsare o mândrețe de potaie care se repede fix unde-i voinicului mai greu. Voinicul eram eu și, într-o fracțiune de secundă, mi-a trecut prin fața ochilor perspectiva unei vieți de eunuc. Am întrezărit aliniați frumos toți copiii mei nenăscuți, am trăit oarecum durerea unei mușcături aprige coloșa, după care i-am mulțumit prietenului meu că a avut prezența de spirit să-mi apere zonele rușinoase de botul flămând al câinelui cu o umbrelă. După ce momentul critic a trecut, jivina a început să latre și să bată-n retragere, noi ne-am regrupat, iar din casă a ieșit vesel Nea Gogu însuși, chemându-și patrupedul îndărăt.

Acum că aveam și drumul larg deschis și pantalonii neatinși (poate doar un pic udați de sperietură), m-am urcat la volan și am mers aproape 14 kilometri. Forestierul e bun, admirabil chiar, mai puțin o trecere peste albia unui râu unde trebuie să te-ncumeți peste un pod improvizat, cu două bârne groase pe care e nevoie să le-ncaleci la fix cu roțile. Forestierul se-ncheie cu un loc ceva mai larg, sub o defrișare tristă, doar că poteca noastră continuă vizibil (deși nemarcat) printr-o pădure care a scăpat deocamdată de furia drujbelor.

După aproape o oră prin pădure în care rememorez atacul câinelui asupra zonelor mele mediene și trecerea delicată cu roțile fix peste bușteni, ieșim la gol alpin în apropierea unei stâne. Oile par plecate să savureze un hamburger de pășune, așa că ne ia în primire doar un câine solitar, anemic, care sigur suferă de traheită, sau va suferi, la cât a behăit după noi. Ne angajăm în traversarea versantului stâng în sensul de urcare, printre fel și fel de plante și smocuri de iarbă care-ți fac piciorul să joace bezmetic în toate direcțiile. Mai nasol e că nu avem o potecă limpede, mergem la ghici. Și mai nasol e că-n spatele ghici-ului poate sta o viperă de toată frumusețea, fiindcă vedem câteva exemplare micuțe, cu V-ul pregnant pe cocoașă.

Din șa, ne-am propus să urcăm în stânga, spre masivul Bloju, pe o potecă nemarcată, dar aparent destul de clară. Spun aparent, fiindcă jnepenii se gândesc că-și pot domoli plictisul cu noi și pun de-un piticușul bizar. Noi încercăm să dibuim drumul, ei îl ascund. Noi vrem să ne strecurăm pe dreapta, pe deasupra unor căldări glaciare, ei ne scot în buza hăului. Și tot așa. Cu greu ținem direcția matematic, mergem la aderență și la ruperea bocancilor și-ntr-un final ajungem pe vârful Custurii, zis și Netiș, de unde Retezatul se vede pur și simplu magnific: un vârf uriaș și pietros, tăiat la fix de o katană imaginară.

Zărim și lacul Netișului, întins și nu foarte adânc, spre care coboară o turmă de oi.

Una singură zace-n iarbă, lăsată în urmă. O clipă ne străbate impulsul „de a trece babe strada cu forța“, în cazul de față baba fiind oaia bolundă, dar din fericire ne abținem de la a face fapte bune nesolicitate. Asta fiindcă aflăm peste câteva minute de la cioban că oaia cu pricina a fost „ciupită din dos“ de o viperă. Omul îi făcuse vaccin, dar nu era sigur dacă scapă. Informația prețioasă aici e însă alta: dacă ești mușcat, ai mai mari șanse să găsești ser antiviperin la o stână din apropiere decât într-un spital județean!

Încercăm să facem cât mai mult conversație cu baciul, așa că-ntrebăm dacă vine multă lume pe-aici.
— Da vine, cum nu, vine multă lume. Și-acum trei zile am văzut oameni, ceva slovaci pe motorete.

Ne vedem de drum. Cărarea coboară, urcă, șerpuiește, menținându-se constant la peste 2100 de metri altitudine. Depășim Vârful Bloju, marcat cu o cruce improvizată din lemn, vârful Pietrii (2192m), și-n cele din urmă ajungem pe Bistra, deasupra a două lacuri glaciare de poveste.

Două scoici de iarbă și piatră în care stau cuibărite apele cine știe cărui ghețar excentric, care n-a vrut să-și facă veacul prin Retezat, ca tot poporul, și s-a adăpostit aici.

E liniște. Vântul nu mai bate, nu se aude nici măcar curentul aripilor unei libelule, doar poate ușoara noastră gâfâială și uluire. Nu ne e clar dacă am nimerit într-un loc de pe pământ sau dacă nu cumva am dat de Grădina Raiului. Nu de alta, dar șerpi, Slavă Domnului, chiar se găsesc pe-aici.