Boierii Argeșului – Conacul Golești și Vila Florica

Relativ aproape de Pitești, la doar câțiva kilometri depărtare una de alta, stau două moșii splendide ale unor lideri politici tare influenți printre contemporanii lor. Nu vorbesc aici de te miri ce baroni locali iscați de tranziție, nici de vreun autoexilat în călduroasa Americă Latină. Mi-am propus să-ți prezint Domeniul Golești – care a aparținut de veacuri familiei Golescu și de Vila Florica – fief liberal unde au crescut, au viețuit, au iubit și-au pătimit trei generații de Brătieni.

Încă de când rezida în burtica maică-sii, port seară de seară fel și fel de discuții cu fiul meu. Când nu reușește să adoarmă, efect soporific garantat au discuțiile despre ceea ce noi băieții numim politică. I-am povestit de-a lungul vremii ce-i aceia moțiune de cenzură, ordonanță de urgență, ce face un ministru, ce e un partid. Invariabil interesul lui se stingea după cel mult trei minute. Așa că m-am gândit să-l duc pe viu în două locuri aproape de București, din nordul Argeșului, prin care s-au perindat mai-marii unor vremuri (nu de foarte mult) apuse. Prin toamnă, cu trei luni înainte de a vedea cel mic lumina zilei și într-o mare de frunze galbene și nuanțe uluitor de frumoase, am descins la Conacul Goleștilor. Simetric, în primăvară, la trei luni de la primul scâncet, am ajuns la Conacul Brătienilor (Vila Florica). Fac acest scurt disclaimer ca să nu te mire că vei vedea poze din anotimpuri diferite. Oricum, aceste două locuri merită și pot fi vizitate pe tot parcursul anului.

Domeniul Golești se găsește la vreo 110 kilometri de București și cuprinde, alături de vechea reședință a familiei, un muzeu al pomiculturii și viticulturii frate de cruce cu Muzeul Satului din București, cel din Râmnicu Vâlcea și Astra din Sibiu. E ușor de ajuns aici din DN7 – vechiul drum de Pitești, după o escală scurtă prin Topoloveni, acel oraș care e pentru magiun ce e Tecuciul pentru muștar. Chiar vizavi de intrarea în curtea domeniului se află micuța biserică Golești, devenită necropolă a familiei și care datează din secolul al XVII-lea.

După ce pășești pe poarta muzeului Golești, surprizele te așteaptă la tot pasul. Mai întâi, poți urca în turnul-foișor, aflat fix deasupra porții, unde și-a petrecut ultimele ore de libertate Tudor Vladimirescu în primăvara anului 1821. În dreapta față de intrare se găsește un muzeu dedicat primei școli sătești în limba română din Țara Românească, care include o tablă interactivă prevăzută cu nisip. Conacul familiei Golescu e o construcție impresionantă, cu prispă mare, care domină curtea, statuile și florile din jur. Din păcate, înăuntru nu se pot face poze, dar îți garantez că vei pierde pe-aici pe puțin vreun ceas, încercând să faci un reenactment mintal pentru a vedea cum trăiau elitele altor vremi. Bonus – vei afla pagini mai puțin cunoscute despre începuturile medicinei din România – Carol Davila a fost soțul unei nepoate a familiei Golescu, Ana Racoviță, și multe din încăperile și obiectele de aici i-au aparținut.

În dreapta de conac, o alee pietruită te duce către un loc de joacă unde copiii care se visează cavaleri și domnițe vor încăleca pe ponei de-o șchioapă, în vreme ce părinții lor pot străbate un muzeu al satului în aer liber.

Gospodăriile aduse aici din felurite zone ale țării nu sunt menite să ilustreze tradiții arhitecturale felurite, ci au drept numitor comun faptul că toate provin din zone cu o puternică tradiție a pomiculturii sau viticulturii.

În bătături sunt expuse ici și colo prese, iar iubitorii de cuvinte meșteșugite spuse lângă o bărdăcuță de vin vor avea revelații lexicale. De pildă, vei afla că linul nu este doar un adjectiv sau un pește, ci și o unealtă din arsenalul lui Bachus (și nu mă refer aici la personajul spumos jucat de Ștefan Mihăilescu Brăila).

Găsești aici și bisericuțe vechi cu lemnul înnegrit, case cu acoperișul din paie, ba chiar și sediul unei primării.

La doar șase kilometri distanță, tot în orașul Ștefăneștii Noi de care ține și Golești-ul, se află Vila Florica. Există indicatoare care din DN7 te vor duce un pic spre nord până la fosta reședință a Brătienilor, care a intrat în circuitul turistic relativ recent. Înainte de a ajunge la conacul propriu-zis, te poți abate o clipă la biserica din apropiere, înconjurată de copaci seculari și cu un izvor cu apă tare bună și rece.

Mașinile se pot parca în chiar în curtea vilei. Înainte de a-i călca pragul, poți face o scurtă plimbare pe potecile din jur, închipuindu-ți cum se juca pe aici Ionel Brătianu piticușul cu conservatorii, cu 150 de ani în urmă. Acum că ai tras în piept cu putere aerul tare și curat al unor vremuri mai rafinate decât cele pe care le trăim acum, poți pătrunde în casa construită chiar de Ion C. Brătianu și modificată drastic de fiul său.

Stilul e simplu, cu linii curate, neoromânesc, fără arabescuri stilistice inutile. Din păcate, puține obiecte originale s-au păstrat, printre ele numărându-se o splendidă masă de cireș pietrificat, cumpărată de bătrânul Brătianu la o licitație în Paris și datând din secolul al XVI-lea.

Impresionează biblioteca, doar că din păcate doar mobilierul a rămas intact – mai toate volumele au fost distruse de autoritățile comuniste.

Turul ghidat se încheie la etaj pe un soi de balcon-prispă unde-ți tragi sufletul și te uiți la copchilul care-ți doarme-n brațe, vrăjit de poveștile locului.

Regreți ștaiful și buna-cuviință a vremurilor vechi și-ți spui, plin de nădejde, că poate vor reclădi o societate mai așezată și cuviincioasă generațiile ce vin și care acum îți zâmbesc liniștite prin somn și-ți lasă candid, pe umăr, o băluță.