Jurilovca. Plimbare până la capătul lumii și înapoi

Deși-s pasionat de munte, dintotdeauna am fost convins că:

1. Capătul lumii există și
2. Ar trebui să fie undeva la mare.

La începutul acestei veri l-am și găsit, la Jurilovca.

Jurilovca e o localitate în sud-estul județului Tulcea, la aproximativ 80 de kilometri de Constanța, cunoscută mai ales pentru că e punctul de unde pleacă ambarcațiunile spre Gura Portiței și pentru borșul de pește care era cât pe-aci să stabilească un record mondial toamna trecută. Mai mult de jumătate din populație e alcătuită din lipoveni, cromatic vorbind, predomină albastrul, iar dacă ajungi vara aici, așa cum am făcut noi, vei vedea că fiecare gospodărie are dinainte o mică grădină botanică. Simplu spus: câte bordeie, atâtea mii de flori dinaintea lor.

Amplasarea alături de sistemul de lacuri Golovița-Razim-Sinoe, plus inflația de stufăriș și păsăret face din Jurilovca un loc ideal pentru cei înamorați de Deltă. Există canale, insule, întinderi nesfârșite de apă, dar ce are-n plus Jurilovca e istoria formidabilă. Și Capul Doloșman. Și-o faleză incredibilă. Destul cu spoilerele, o iau pe rând.

Am plecat dinspre Constanța spre Tulcea, cu ochii agățați în podișul vălurit și-n paletele eolienelor. La capătul localității Baia, în dreptul unei biserici în construcție, ne-am abătut la dreapta pe un drum ce duce spre Ceamurlia de Jos. De-aici drumul principal continuă prin Lunca și Vișina spre Jurilovca. Miniportul e foarte aproape. Aici impresia e că timpul e-n concediu, nu și timpurile. Totul pare încremenit, dar totuși există investiții, proiecte din fonduri europene, tehnologie – dovadă sistemul inteligent de emitere a biletelor pentru vizitarea Deltei. Un automat elegant stă cuibărit într-o construcție tradițională, cu acoperiș de stuf.

Ne plimbăm câteva minute pe pontonul umbrit de câțiva copaci. Oficiul de căpitanie, alb-albastru, mă teleportează direct printre personajele din Toate pânzele sus. Dar în loc să mă pocnească Jean Constantin cu polonicul în cap, mă pălește soarele. Când ai în față o excursie de 3-4 ore într-o barcă mică, simplă, fără acoperiș, un batic, un sombrero, o pălărie, o ceva devine echipament de protecție obligatoriu.

Călăuza noastră, Paul, e un om în jur de 45 de ani, atletic, liniștit, cu o memorie formidabilă, pasionat și, foarte important atunci când motoarele mai dau rateuri, bun vâslaș. Omul a fost profesor de istorie la școala din localitate, apoi s-a implicat în atragerea de fonduri europene, în ONG-uri, în proiecte culturale și nu numai. Cel mai important e însă că are tolba mai plină de povești decât au pelicanii pliscul îndesat cu pește.

După câteva momente inițiale de dezechilibru când ne urcăm în barcă, motorul pornește poticnit, elicea începe să muște apa și pornim agale pe canal. Stuf și apă cât vezi cu ochii, plus pixeli zburători de toate formele, mărimile și culorile. Paul ne lămurește care sunt stârcii, cum arată egretele, ne indică un grup de pelicani, plus un copac în care cormoranii stau atârnați ca globurile de Crăciun.

Totul e pașnic, liniștit, tăcere absolută. După care, într-o străfulgerare de conștiință, mă-ntreb de unde vine acea tăcere absolută. Răspunsul e ca la vechile Miguri – liniștea vine de la motoare. Paul nu-și dă seama de ce nu mai pornește, bănuiește o înecare a bujiilor, așa că trecem la planul B, cel al vâslelor. E parcă mai plăcut și mai lin așa, dar tot stau cu sufletul cât un bob de neghină știind că ne aflăm în mijlocul unei bălți despre adâncimea căreia nu știm mare lucru, iar singura metodă viabilă de propulsie e gena de Pațaichin a călăuzei noastre.

Într-un sfert de oră ieșim de pe canal și ne-ntreptăm cumva înspre stânga (est) spre Capul Doloșman și Cetatea Argamum.

Mai cu binișorul, mai gâdilat pe la pistoane, motorul pornește, și astfel călătoria revine la o viteză de croazieră mai de Doamne-ajută. Pelicanii, albatroșii, soarele blând și întinderile de apă ne împresoară. Paul ne arată încotro e Gura Portiței, ne povestește despre lacul Golovița, pe care ne aflăm, și ne indică Ostrovul Lupilor, cel din povestirile lui Sadoveanu. Timpul trece repede, și după ce ieșim în apele Razimului, ne orientăm spre nord, pentru a vedea mai bine faleza stâncoasă. Recunosc, e spectaculos să ai deasupra scăfârliei un mal înalt de 29 de metri și prăvălit abrupt în mare. E una dintre singurele zone de pe litoralul românesc unde poți vedea așa ceva. De asemenea, se observă bine urme din zidurile cetății Argamum, o așezare pare-se mai veche decât Histria, și locuită acum, la început de vară, de nenumărați maci.

Facem o pauză, lăsăm și motorul să-și tragă răsuflarea, mâncăm un măr, mai aflăm crâmpeie de istorie, aruncăm o privire și spre satul Sălcioara (una dintre localitățile care-n trecut a purtat extrem de multe alte nume), după care ne hotărâm s-o luăm din loc spre Insula Bisericuța. Numai că motorul bărcii nu dă semne că s-ar trezi prea curând din somnul de frumusețe. E nevoie de temenele serioase și de multă gândire pozitivă pentru a convinge dihania să revină la viață.

În cele din urmă pornim spre sud-est către Insula Bisericuța. Aceasta e despărțită de Rezervația naturală Periteasca-Leahova printr-un canal îngust, în care poți eșua bine-mersi dacă nu știi că trebuie să te ții mult pe stânga, foarte aproape de mal. Pe Insula Bisericuța nu poți ajunge, zona e strict protejată, dar extrem de interesantă istoric. Pe acest petic de pământ lung de 360 de metri și lat de 58 se află trei rânduri de vestigii arheologice, cele mai vechi datând din epoca elenistică, apoi urme de așezări romane, după care, cel mai recent strat datând din Evul Mediu.

După ce-am dat ocol insulei, am pornit înapoi spre Jurilovca. Numai că lumina amiezii transformă apele într-un voal infinit. E un luciu straniu, iar orizontul nu se mai poate distinge sub niciun chip de întinderea de apă. Avem senzația foarte precisă și plăcută că am ajuns la capătul lumii. Iar de data asta, dacă s-ar opri motorul bărcii, nu sunt sigur că aș mai vrea s-o ia din loc.